- Alegerile prezidențiale sunt mai tot timpul despre noi, cei care votăm, decât despre ei, cei care candidează.
Da, știu, titlul acestui editorial e periculos de aproape de cel al lui Mihail Sebastian. Dar va avea sens. Fie și numai pentru că, spre deosebire de vremea în care scriitorul era scrâșnetul dinților pe sâmburii lumii, acum trăim un zenit al adevărului. Iar asta se vede mai bine ca niciodată în prag de alegeri.
Individul crescut la lumina unui opaiț, la Păltiniș, care a pus mâna, mai mult sau mai puțin cinstit pe editura Politică, transformată astăzi în Humanitas, ne dă iarăși lecții. După ce a pupat condurii mai multor oameni politici, acum s-a reprofilat. Ce să zic, să fie într-un ceas bun! Și mai sper ca, în viitor, coloanele vertebrale să nu se mai fabrice din plastic, la imprimante 3D.
Dar divaghez și mă îndepărtez de întrebarea mea din titlu. Când am devenit hooligans? De când clubul/candidatul cu care ținem e neprihănit, imaculat, nepătat?
Simplu, de când am încetat să ne mai punem întrebări. Față de cei cu care simpatizăm. Pentru că, legate de ceilalți, suntem plini de ele. Dăm pe dinafară ca umplutura într-o foaie de varză neîncăpătoare. Asta că tot avem noi senzația că sarmalele sunt made in Romania.
Question everything
Când eram mic mă emoționa, invariabil, o reclamă la Discovery Channel. Care nu mai știu exact cum era, ce se spunea. În afară de ultima propoziție: Question everything. Într-o traducere aproximativă – Pune întrebări despre orice. Asta am încetat să facem, iar asta ne transformă în huligani. Cei care nu au argumente, dar sunt gata să moară cu tine de gât pentru bucățica lui de ignoranță.
Să nu ne amăgim că echipele ai căror căpitani i-am văzut aseară, în dezbaterea de la Digi24, sunt venite de pe alte meleaguri. Sunt ale noastre, sunt ai noștri, ce am putut produce ca societate în ultimii 30 de ani.
Deci lamentările legate de cât de slabi au fost mi se par copilăroase. Nu ni i-a adus barza. Deși basmele copilăriei mele erau muuult mai puțin nocive decât nanocipurile din Pepsi, povestea generației TikTok.
Când am devenit hooligans? Când scuzăm orice problemă a echipei noastre preferate. Fie că vorbim despre incapacitatea de a spune, clar ca o ecuație cu o singură cunoscută, cum au cheltuit mai mulți bani decât aveau declarați din donații.
Sau când suntem întrebați de spitalul Bagdasar și răspundem cu o povestioară despre spitalul Alexandrescu. Sau când repezi o jurnalistă cu un bădăran: „Haideți că ne-am lămurit”. Un fel de „Altă întrebare” a lui Iordache. Florin, nu Ștefan.
A fost sau n-a fost?
Fie că trecem sub tăcere momentele în care echipa noastră nu poate răspunde unor întrebări simple legate de NATO, de măsurile pe care le va lua în cazul unui război, de economie, dar continuă să meargă doar pe cartea victimizării, sperând că îi va ieși bluful.
Sau când ne facem că nu observăm că o a treia echipă, celelalte două au pierdut sau câștigat, rămâne să vedem, prin neprezentare, și-a schimbat tricoul, dar năravul ba. Tot aceleași glumițe aflate la granița cu îndoielnicul, aceeași atitudine revanșardă, ba chiar cu o condescendență aproape părintească la adresa celorlalți.
În plus, nu ne-am lămurit cu terenul dat BTT-ului (n.r. – Biroul pentru Tineret și Turism). De ce unele din deciziile semnate de căpitan în calitate de ministru al Tineretului și Sportului au fost declarate ilegale de o instanță?
Chiar dacă ele nu prevedeau, așa cum l-a acuzat echipa olimpicilor la matematică, trecerea hectarelor în proprietatea unor privați, ci a unor agenții subordonate ministerului. Vorba domnului Porumboiu, fiul, a fost sau n-a fost?
Și am mai devenit hooligans în clipa în care ne-am comandat dubla măsură de la magazinul de fițe. Vai, dar ce frumoși și buni am fost în toate oglinzile acestuia. Ne vine ca turnată dubla măsură. Deh, făcută la comandă. Sau când suntem convinși că doar noi deslușim în cheia corectă, fără pic de îndoială, mesajele venite de pe „gazon”.
Același comportament, diferă doar culorile tricourilor
Pentru că, pentru aceia care-și mai păstrează o doză de echilibru, e hilar cât de ușor se confundă hooligans ai două echipe. Una eliminată înainte de turul doi, după decizia VAR, cealaltă intrată în competiție în ultimul moment. Și unii, și ceilalți, sunt impermeabili la orice ar putea ciobi, știrbi, fisura imaginea de Mesia venit să ne salveze. Nu contează de ce sau de cine. Dar să ne salveze!
De asemenea, echipele pe care le susțin nu sunt capabile de rău! Fac numai bine! De unde știu hooligans asta? Păi scrie pe pagina de Facebook a căpitanilor echipelor în cauză. Iar dacă nu există numai adevăr pe Facebook, atunci chiar că e cel mai nou animal pe cale de dispariție. Sau pe TikTok, depinde de ce canal de comunicare a ales Mântuitorul.
Ce e cu atât mai amuzant la acești hooligans e că fiecare tabără se crede superioară, moral și intelectual, celeilalte. În realitate, diferența e că unii mănâncă în Herăstrău, iar ceilalți la fast-food. Cel mai probabil, singura.
Când am devenit hooligans? Când am renunțat la a ne pune întrebări. Când ne-am înconjurat doar de cei care ne-au făcut să ne simțim confortabil cu adevărul nostru.
Când am îndesat calități, cam ca producția la hectar de pe vremea lui Ceaușescu, în oamenii care ne sunt simpatici. Iar când aceștia s-au dovedit altfel, nu ne-am pus nicio secundă problema că ne-au păcălit, ci am găsit alții, fresh, pe care să-i înzestrăm cu tot felul de virtuți iluzorii.
Când am fost convinși că nu putem greși. Sau când, precum echipa olimpicilor de la dezbaterea de aseară, nu am fost în stare să admitem că am greșit. Chiar și când ni s-a demonstrat că A+B=C.