Publicat:
21.08.2024, ora 16:48
Actualizat: 21.08.2024, ora 16:48
- Claudiu Keșeru a vorbit cu GOLAZO.ro despre problemele din fotbalul românesc.
- Fostul internațional a dezvăluit că vrea să se implice în sportul care l-a făcut faimos și după ce va pleca de la Cherno More Varna, echipă care l-a readus pe teren, la un an de când anunțase că s-a retras.
- A discutat și parcursul naționalei la EURO 2024, traseu care l-a făcut mândru că e român și i-a readus emoțiile pe care le avea pe când era copil.
Departe de agitația Bucureștiului, acasă, în Oradea natală, acolo l-am găsit pe Claudiu Keșeru. Atent la tot ce mișcă la Solay, resortul pe care recent l-a renovat, după plecarea de la UTA.
Business și școală. Cam acestea erau preocupările lui Claudiu Keșeru până când a fost contactat de Cerno More să revină pe teren.
Mașina de goluri de odinioară se pregătea oricum pentru a reveni în circuit. Nicidecum ca fotbalist, ci ca antrenor sau director sportiv. Dar viața pregătește uneori surprize dintre cele mai mari.
Keșeru caută să învețe din toate, adună informații și pune cap la cap totul, cu ceea ce a acumulat în cariera de fotbalist.
Salut, Claudiu! Cum te-ai obișnuit cu noua viață, din pauza de un an?
Salut! A fost chiar foarte greu la început, încerc să fiu cât se poate de realist. Ulterior, am încercat să-mi găsesc niște puncte de interes care să mă stimuleze ca-n punctul în care am fost stimulat în carieră. Lucrurile au început să reintre în normal. Îmi lipsea efortul fizic și am apăsat pe accelerație pentru că am început să mă îngraș câteva kilograme, ceea ce nu-mi plăcea. Mi-am revenit la normal cu kilogramele, am chiar mai puține decât înainte, mă simt bine.
Care sunt punctele de interes? Ai acest business…
Clar! Simțeam de la început că aici nu e totul dus la potențialul maxim. De când am venit, încă din perioada UTA, mai trăgeam câte-o fugă ca să încep să renovez anumite segmente, care nu arătau exact cum doream eu. De un an de zile, am segmentat totul și am intrat pe fiecare-n parte ca să-l optimizez.
Acum ai o locație exclusivistă?
Da, aproape de nivelul maxim în momentul de față. Chiar dacă nivelul maxim nu reprezintă o referință pentru că setez alte referințe mai înalte când simt că am ajuns mai sus. Există respectul de sine, n-ai cum să nu respecți clientul. Pe tema asta am făcut totul. Când eu mă consider cât de cât mulțumit de servicii, de partea estetică, de reguli și de respectarea lor, în momentul ăla majoritatea clienților care au o educație bună vor aprecia aceste lucruri.
Îți place această parte de business?
Da! Nu zic că o stăpânesc în totalitate. Îmi place, sunt interesat și am încercat să ies din zona de confort. Am reușit, a fost destul de greu și am învățat foarte multe lucruri într-un an de zile.
Între antrenor și director sportiv
Ai rămas și în sport, până la contractul cu Cherno More Varna, mergi pe mai multe ramuri…
Da! Sunt la carnetul de antrenor și am intrat și la cursul de director sportiv, unde mai am încă trei module: în septembrie, octombrie și noiembrie. Le-au prevăzut chiar pe perioada echipei naționale ca să am disponibilitate să ajungem.
Nu ești încă decis spre ce direcție să o iei?
Nu neapărat. Mă atrage și partea de teren, dar am început acest curs de director sportiv pentru că acolo se pot face schimbări la scară mai largă.
Avem și niște lipsuri în materie de directori sportivi!
Crescând în Franța, am văzut și care este rolul directorului sportiv. Am lucrat cu niște directori care m-au învățat tot felul de lucruri. La Angers am lucrat cu cel mai interesant om care lucra pe acea funcție, Olivier Pickeu, care a lucrat până acum trei ani la Angers. A reușit să ducă un club din liga a III-a în liga a II-a, apoi în prima și să vândă jucători pe 20 de milioane.
Un model pentru tine?
Încă de atunci începeam să-i pun întrebări și vedeam, uneori, cum gestiona anumite situații cu mine. Uneori am fost și eu destul de problematic. Dezvoltându-mi această parte de psihologie, am încercat să înțeleg cum mă trata pe mine în momentul în care deveneam ușor problematic, ca să-mi apese acele butoane încât să-mi revin instant. Motivație am avut întotdeauna, dar cu acea parte motivațională, ducând-o puțin la extrem, deveneam nociv. El știa să apese butonul încât să rămân să fiu constructiv la maximum.
„Ce infrastructură aveam în anii 80? Și unde eram?”
Foarte interesantă direcția pe care o dai. Tindem să ne plângem de infrastructură și zona financiară și n-am mai acordat atenție acestui segment. N-avem totuși nici conducători școliți, care să știe bazele acestei meserii. Sunt puțini!
Vă dau cel mai bun exemplu din anii ‘70, ‘80, ‘90 și nu puteam să spunem că aveam infrastructură. N-aveam bani, erau mai mulți în altă parte. Totuși, eram acolo și aveam performanțe. Eu am crescut pe niște terenuri, nu vreau să zic... Eram pe zgură, pe gudron și inhalam. Nu există! Și am ajuns destul de sus. Studiind și fiind foarte concentrat la toate cursurile am au auzit un lucru foarte interesant. Înainte, când stăteam pe afară câte 10-12 ore înmagazinam un număr foarte mare de mișcări motrice, pe care copiii din ziua de azi, fiind în totalitate sedentari, nu le mai au. Tindem spre confort.
Copiii au alte priorități azi!
O zonă care nu ne ajută deloc să ne dezvoltăm. Trebuie să compensăm această deficiență de mișcări motrice. Când faci o preluare pe un teren denivelat, ești mult mai concentrat și mai pregătit. În momentul în care ajungi pe teren excepțional, o să-ți fie mult mai ușor. În momentul în care tu ești crescut pe teren excepțional și dai de niște condiții mai grele, nu ești obișnuit. Din acest motiv, lipsa infrastructurii nu constituie principalul handicap. Se pot îmbunătăți terenurile, dar n-avem nevoie de terenuri biliard. N-avem aceeași climă pe care o au alții, în alte zone în care plouă și terenurile au exact ceea ce necesită pentru a fi extraordinare.
Atât?
Mai e! Pe partea de organizare administrativă trebuie să dăm o tendință, pentru a ști cum să lucrăm cu copiii de la cea mai fragedă vârstă. Există diferite etape în dezvoltarea unui jucător. Nu știu dacă reușim să respectăm etapele acelea fără să-i suprasolicităm. În momentul în care încerci să dezvolți un copil și să-i sari etapele în care el trebuie să ajungă, apare riscul de a se lăsa.
E adevărat.
Copilul trebuie lăsat și nu trebuie să ajungem la etapa a doua cu lipsuri din prima etapă. Atunci pierzi timp. Sunt două metode, din ce am văzut. O metodă cu un antrenor cum era atunci când am crescut eu, când ia o grupă și o duce până la capăt. Acolo e pericolul ca antrenorul să nu știe etapele prin care trebuie să treacă jucătorul, ca să se formeze din toate punctele de vedere. Mai e și metoda prin care se lucrează pe un segment. Dar acolo fiecare antrenor trebuie să știe exact ce trebuie să lucreze și să nu intre peste altul. Fiecare să preia și să lucreze strict pe aria lui de competență.
„Noi atingem maturitatea la 26-27 de ani, afară la 20”
Așa e afară…
Acolo jucătorii ating nivelul de maturitate la 19-20 de ani. De asta țările dezvoltate, cum sunt Anglia, Franța, Germania, Spania, construiesc niște jucători care ating maturitatea repede. De exemplu, Yamal, care este foarte matur. Și dacă se confirmă acea teorie că ar avea 18 ani, tot e devreme. Adică nu mai contează că ai băgat un copil care are 16 ani și 8 luni la seniori. Noi din ce am văzut, atingem maturitatea la 26-27 de ani.
E o diferență foarte mare.
Asta e diferența și ține de partea de dezvoltare juvenilă.
Claudiu, crezi că fotbalul românesc și societatea sunt pregătite să primească această gândire? De multe ori, din comoditate sau că ne plac lucrurile așa cum sunt, facem această schimbare foarte târziu.
Multe lucruri pornesc de la patroni. Dacă patronii ar avea pe cineva care să fie competent și care să gândească un plan... În România nu știu câte cluburi au un plan bine conceput. Nu cunosc exemple clare, ca să-mi dau cu părerea. În momentul în care ai un plan și e executat cum trebuie, ai metodă. Mai departe, cum o transmiți și cum o implementezi... o să existe niște carențe la un moment dat, dar ai un punct de plecare.
Pentru toate e nevoie și de răbdare, iar la noi…
Și asta ne trebuie. Să-l execute fiecare, fără să ne lovim de concepția conform căreia dacă eu am o metodă, nu vreau să o discut cu altcineva, ca să nu preia și el metoda. E o muncă colectivă, aplicată la cât mai multe cluburi, prin care fotbalul românesc să aibă de câștigat. Creând concurență, toată lumea se ridică și fiecare face un pas înainte. E clar că ceea ce a făcut Gică Hagi la Viitorul și la Farul e frumos. A creat un concept. Să devii campion al României jucând fotbal… Cel mai greu lucru în fotbal este să construiești. Lipsa de timp a antrenorilor te duce spre un joc distructiv, bazat doar pe rezultate. N-avem cum să creăm ceva doar pe distrugere. Lipsa de timp te duce la distrugere, gândindu-te la rezultat. Rezultatul ar trebui să fie finalitatea unui proces. Un scop. Acolo e diferența.
În cât timp ești pregătit să intri în conducerea unui club?
Nu știu. Nu pot să estimez. Am multe informații și trebuie să le structurez și apoi să le pun în practică.
Și-a creionat deja stafful cu care poate lucra la un club
Ți-ar plăcea să lucrezi la un club de nivelul Farului, în care să ai un concept, în care probabil gândirea ta să fie mai ușor de aplicat, sau la un club în care să construiești tu din spate?
E greu în momentul de față să găsești un club care să-ți dea mână liberă și în care să-ți pui în practică toate ideile. Întotdeauna te vei lovi de oameni care vor spune: ”Da' ce, vine X sau Y să ne învețe cum să ne facem treaba?”.
Sau vor totul repede.
Exact. Într-un loc în care există reguli poți merge și ai ce învăța din acele reguli, poți să vii cu niște idei personale care să dea altă dimensiune. Am multe idei, doar că trebuie să le structurez ca lumea. Am discutat puțin și cu cei de la FC Bihor și m-aș bucura să le iasă lucrurile ușor la alt nivel. Le-am dat câțiva pași. I-au făcut, dar n-au făcut cu persoanele la care mă gândeam eu.
Adică?
Eu deja mergând pe direcția asta am și vorbit cu câțiva oameni care știu că sunt competenți în domeniul lor și în momentul în care mă voi implica îmi vor fi alături. E foarte important pentru un director sportiv, și-n concepția persoanelor de la Federație, plus a partenerilor care ne predau cursurile, are un rol important în numirea antrenorului. În România acest lucru nu prea se întâmplă. În momentul în care vine un antrenor, el decide totul. Însă acel antrenor poate nu o să mai fie la club peste trei luni. Clubul a supraviețuit înaintea acelui antrenor și trebuie să supraviețuiască și după. Cineva trebuie să asigure continuitatea. Asta poate să o facă o persoană care este peste antrenor și care are competențe, chiar dacă nu trebuie să intervină niciodată peste antrenor.
La noi e gândirea inversă. Toată lumea crede că antrenorul și patronul trebuie să aibă primul cuvânt în ceea ce privește…
Trebuie să fie de acord cu planul directorului sportiv. Așa văd lucrurile. Directorul sportiv vine și propune un plan, discută cu patronul, se consultă. În momentul în care ”ok-ul” patronului, directorul sportiv merge cu toată viteza înainte și în funcție de stilul de joc pe care vrea să-l implementeze la echipă își alege și antrenorul, îți alegi și jucătorul. În funcție de ce vrei pe fiecare poziție, îți alegi și jucătorul. Nu poți să joci cu doi fundași cu experiență care au mai puțină viteză și să joci atac pozițional. În momentul ăla scoți fundașii la 40-50 de metri de poartă și ei că n-au viteză să-i pui să joace situațiile de contraatac. Atunci trag echipa în jos și o să te îndepărteze de poartă. Toate lucrurile astea trebuie gândite foarte bine.
Prezinți cazul ideal, când ce spune directorul sportiv e aplicat.
Plus ceea ce am mai învățat la curs e cum se vede în străinătate ideea asta de a promova tinerii. Nu prea știm să facem asta, cu excepția lui Gică Hagi, care a promovat mulți tineri. Aceia vor greși. Ideea e ce facem după ce greșesc. Trebuie să anticipăm etapa asta și să le dăm ocazia să greșească, pentru că doar așa vor învăța sau greșind vor învăța mai repede.
„Am discutat cu Moți și Vochin despre regula U21”
La noi se discută mult de regula U21, dacă e bună sau nu e bună.
Știu. A fost implementată în 2016, am discutat cu Cosmin Moți și Andrei Vochin în acea perioadă în Bulgaria. A fost acea regulă în 2015, când am semnat cu Ludogorets. Mi se părea o idee interesantă, pentru că aveai în fiecare echipă un titular care putea să joace la echipele de tineret. Problema era că-n Bulgaria exista o carență și puteai să scoți acel jucător în orice moment.
Da, cum a fost la noi în cazul celui de-al doilea.
Și chiar la Ludogorets s-a întâmplat de câteva ori. E neplăcut, pentru că fiind tânăr ești ușor labil psihic și nu știi cum să reacționezi când ți se întâmplă ție. Oricum se vede că au avut de câștigat, chiar dacă au avut nevoie de timp, acei jucători care au excelat la acest campionat european au fost acolo de șase ani. Practic s-a vorbit doar de finalitate și nu de proces, ceea ce mi se pare foarte interesant, să se prezinte procesul de dezvoltare a acestor jucători, care au ajuns la maturitate în momentul de față. Totuși, suntem puțin în avans față de vârsta pe care am dat-o mai devreme de 27 și am văzut o vârstă de 25. Cu excepția unor jucători cu experiență, a fost undeva la 25 de ani. Nu mai vorbesc de Drăgușin sau Rațiu, care sunt crescuți în străinătate și au o altă mentalitate.
Exact ce vorbeai înainte.
Se vede Racovițan, care vine din spate și care e crescut în Franța. Când o să ai apărarea formată din Racovițan, Drăgușin și Rațiu, jucători formați în străinătate și care își ating nivelul de maturitate mai repede decât o face orice fotbalist român...
Aici a fost și implicarea lui Edi Iordănescu, care a mers pe ideea de grup format la naționala U21 și a știut să oprească sosirea unor jucători, care erau ceruți la televizor de patroni. El a ales grupul și finalitatea unui proces, așa cum ai spus și tu.
Pentru mine la echipa națională, mai ales la Campionatul European, a fost greu să dirijezi grupul, nu e o echipă de club. La o echipă de club poți să lucrezi pe termen lung. Dacă n-avea răbdare conducerea cu Edi, puteam să nu mai fim la Campionatul European. I s-a dat continuitate. Nu comentez selecțiile, că eram implicat sau nu. Sunt deciziile lor și ei trebuie să răspundă în fața altor persoane. Am acceptat, am mers mai departe și am considerat că poate trebuie să fac mai mult decât am făcut până în momentul respectiv.
„Am simțit mândrie la meciurile naționalei”
Există riscuri în orice ai alege aici!
Ideea este că există acel pericol de a merge cu grupul și a ajunge într-o situație în care nu mulți dintre jucători n-au fost în formă în acel an și au mers în detrimentul altora, care au excelat înainte de punctul zero. Atunci există o discuție, pe care o are jucătorul Y, fiind la un nivel de formă în care ajuta mai mult decât jucătorul X, care a fost acolo pe toată durata, dar n-a excelat timp de un an de zile. S-a mers pe un nucleu în care ceilalți jucători au fost acolo, chiar dacă nu prea au participat.
Cum s-a văzut Euro din perspectiva ta?
Țin să menționez că nu mă refer la joc, mă refer la ceea ce au transmis. Am simțit mândrie. Asta discutam cu Nicu [Stanciu] și Florin Niță. I-am sunat pe video după meciul cu Ucraina și au fost niște moment emoționante. Ne-am adus aminte de niște momentele grele prin care au trecut și le-am transmis că sunt mândru de ei. La acel meci am avut acea mândrie pe care am simțit-o de copil, când avem 9-10 ani și ieșeam în stradă după victoriile naționalei. A fost un sentiment plăcut și acolo a fost marele câștig. Nu neapărat evoluția, ci cum au făcut-o și ce au transmis ei ca jucători, acea dăruire. Pe ideea: ”Dăm totul până la epuizare și să arătăm că vrem”.
E interesant că spune asta un fost internațional, care a fost la turnee finale. Un om de rând e normal să se entuziasmeze, poate vede altfel. Tu ai fost acolo și ai simțit. Și tot ai fost emoționat.
Da. Am fost la un meci al naționalei și nu vreau să dau foarte multe detalii și nu vreau să se înțeleagă greșit. Chiar fiind acolo, sus, mă vedeam interpretând anumite situații. Mi-a trecut un feeling că aș fi făcut alte lucruri și că nu acceptam că cel din teren nu le făcea la nivelul meu de dăruire și determinare. La echipa națională nu trebuie să ieși în evidență, acolo vii să dai totul. Cine iese în evidență o face prin prisma colectivului.
Adică să nu joci pentru tine!
Nu mergi acolo să te arăți și să prinzi un contract bun. La națională vii și dai totul și apoi vedem ce iese. Trebuie să mergi și să-ți spui că ai dat totul și ce a ieșit a ieșit. Nu mergi acolo să spui că tu calculezi. Nu, nu calculezi nimic. La echipele de club mai poți să faci astfel de lucruri, dar la națională, când îți cântă imnul, revezi toate imaginile din copilărie. Când am început fotbalul, când am ieșit în stradă, când am început să joc, când am fost la profesioniști. Era ca un drum parcurs și vedeam o mulțime de imagini, care duceau spre momentul culminant. Acela în care am debutat, am ajuns unde mi-am propus și acum am ocazia să transmit aceeași senzație oamenilor care sunt în locul meu, care au 8-9-10 ani. Oamenii să se asocieze cu acest sentiment, nu cu un joc sau cu o fază, ci cu energia pe care o transmite echipa națională. Asta mi-a plăcut la nebunie.
.jpeg)
.jpg)
