Silviu Tudor Samuilă Aducerea lui Șumudică e înfrângerea lui Șucu

• Rapid a revenit la setările din fabrică.
• Dan Șucu a încercat să facă update de soft după update de soft, însă, într-un final, a realizat că unicul mod în care funcționează clubul său este precum un Nokia 3310 varianta originală, ăla de îți cădea de douăzeci de ori și nu se strica, cu butoane, cu șarpe, tetris și cam atât. 

Aducerea lui Șumudică reprezintă prima înfrângere majoră a lui Șucu.

Este, de fapt, o recunoaștere a faptului că varianta imaginată de el a Rapidului este irealizabilă, cel puțin în momentul de față.

Rapidismul nu este ușor de înțeles pentru cei din exterior, iar patronul clubului, indiferent câte eșarfe vișinii și-ar pune de gât sau cât parizer ar mânca alături de suporteri pe capota unei mașini, este un om din afară, care învață religia alb-vișinie pe propriii bani. 

A încercat timp de doi ani să adapteze Giuleștiul la un business-plan modern, să-l rupa de trecut și să-l transforme într-o organizație sportivă care nu câștigă în medie un titlu la 33 de ani, ci se bate an de an la campionat.

A adus antrenori care nu au nimic în comun cu istoria clubului, care nu vibrează când se aude glasul lui Socaciu de la boxele stadionului, intonând versurile sacre „suntem peste tot acasă, porțile ni se deschid”, tehnicieni care nu au intrare la galerie, nu sunt influențați de ce vor Bocciu, Corsicanu și compania, nu se aruncă pe burtă în fața lor la final de meci și nici nu stau în „poziția ghiocel” când rezultatul e prost.

L-a îndepărtat din club pe cel care făcea legătura cu trecutul și cu ultrașii, omul care condusese Rapidul în Superliga, dar, conform autorităților statului, rezolva și problema introducerii petardelor și fumigenelor în stadion, Daniel Niculae, înlocuindu-l cu un tip vertical, insensibil însă la doleanțele mai neortodoxe al fanilor, cum este Viorel Moldovan. 

Și exact când credea că a dat lovitura cu Neil Lennon, un antrenor cu un CV incomparabil mai bun decât al altor străini ajunși în România, s-a ales praful de toată structura gândită de Șucu.

E drept că în cazul nord-irlandezului au existat o serie întreagă de semne de întrebare ignorate de șeful Rapidului și că o analiză serioasă a oportunității aducerii lui ar fi produs cel puțin la fel de multe semnale de alarmă precum atunci când Federația a ales să-l pună pe Daum selecționer al României, doar că Șucu a avut o ultimă tentativă de a nu ceda în fața inevitabilului, adică instalarea unuia de-ai casei. 

Muniția lui Șucu s-a terminat. Și-a tras toate gloanțele, iar acum a acceptat varianta populistă Șumudică. L-a adus în club pe omul aflat la polul opus de proiecția pe care o făcuse unui antrenor „marca Rapid”.

Spera la un tehnician cu aer european, un vizionar capabil să gestioneze din punct de vedere tehnic întregul club (mă gândesc că de asta a insistat pentru aducerea lui Mircea Lucescu) și a trebuit să se mulțumească cu un Șumudică gălăgios, cabotin, grobian, uneori mitocan, dar posesor a trei calități care ar putea, paradoxal, să-l transforme în salvatorul proiectului Sucu: e antrenor bun – ceea ce până la urmă e cel mai important – e de-ai casei și visează de ani buni să ajungă să conducă un Rapid bogat și stabil.

Ei bine, asta primește, dar poate să facă treabă în condițiile în care va avea un buget fantastic pe mână, un lot valoros, galeria în spate, însă un patron care nu l-a vrut și l-a acceptat doar pentru ca nu mai avea încotro?