RADU NAUM Mihaela, întrebarea mea

• Au ceva, nu știu ce, fetele și băieții la aceste Jocuri, ceva care îți luminează viața. Sunt veseli, plini de viață, entuziaști, glumeți, decenți dacă nu chiar maiestuoși în înfrângere.

Sigur, mai puțin fetele noastre de la gimnastică, dar acolo e altă poveste. Par a fi Jocurile Bucuriei. Oamenii lor arată bine, sunt frumoși, adecvați, aranjați. Multe dintre sportivele de la atletică grea nu mai au o alură androgină, dimpotrivă, posedă o estetică care fusese, într-o vreme, rătăcită de prea multă încrâncenare și practici ilegale.

Față de tenisul feminin din circuitul mondial, unde vezi fețe crunte, isterii și totală lipsă de carismă în multe cazuri, la Paris e despre a întâmpina cu recunoștință și un zâmbet, chiar dacă uneori presărat cu amar, orice aduce în cale destinul. Așa am văzut-o și pe Mihaela Cambei, cea care nu poate concura dacă nu e machiată. 

Argintul și întunericul

Mihaela a luat argint la haltere, categoria 49 de kilograme. E un pumn de fată cu un camion de șarm. Rupe, ca imagine, cu trecutul. Dar trecutul e greu de rupt. Este povestea pe care o poți regăsi din politică până la ciclism și haltere.

Cu cât mai multe prostii fac generații la rând, pe atât aceste prostii li se vor sparge în cap celor care vin, deși nu le aparțin. Scânteierea argintului ei coexistă cu un întuneric înspăimântător.

Napalm

N-am crezut că mă poate ține lipit de ecran un astfel de concurs mai ales după ce nenorociri s-au întâmplat în halterele românești. Acum trei ani au fost scoase din competiții și excluse de Jocurile Olimpice de la Tokio. Șeful lor a fost eliminat din viața sportivă. A fi halterofil devenise nu o calitate, ci o condamnare.

Practici încurajate din interior și tolerate de la nivelul cel mai înalt al sportului au prăbușit una dintre cele mai vechi întreceri umane. Ministrul de la acea vreme declara că „pentru noi, Nicu Vlad rămâne cel mai bun halterofil pe care l-am avut vreodată şi îi dorim mult succes în activitatea sa viitoare”. Minunat!

Pentru noi, domnu’ Novak, Nicu Vlad rămâne cel care a vrut să-l dea în judecată pe Cristian Țopescu pentru că reprodusese un dialog cu fostul campion olimpic în care acesta ar fi spus că lua „pilule”. Dumnezeule, cine ar fi crezut!...

Cei de la Tribunalul Arbitraj Sportiv n-au avut nevoie de nici o mărturisire și l-au trimis repejor în „activitatea viitoare”. Nu știu să-i fi dat în judecată pe cei de la Lausanne. Nah, cu ei, mai greu.

Greaua moștenire

Mai putem privi acest sport și performanța Mihaelei cu mintea eliberată de suspiciuni? E posibil să credem că acest sport s-a restructurat complet într-un timp atât de scurt? Nu sunt întrebări simple, dar nici istoria halterelor nu e simplă. Florin Croitoru, Răzvan Martin, Roxana Cocoș și Gabriel Sîncrăian pot depune mărturie.

Putem închide ochii, ne putem preface că trecutul nu există, dar asta ce ne face? Oameni fără rădăcini, duși de vânt și duși de nas. Evident, e nedrept ca umbra unei suite de abuzuri să se întindă peste un om despre care nu există astfel de informații.

Numai că fix asta au făcut cei care au călcat în toate străchinile imaginabile. Asta e moștenirea lor, cadoul pentru generațiile viitoare, acel „dar dacă?...” ce pâlpâie în mintea oricui nu i-a pierit orice urmă de luciditate.

E păcat? Da. Dar priviți-l pe Pogacar. La zeci de ani de era Armstrong încă strânge mizeria după american. Destui îl cred trișor, cum îi crede Phelps pe chinezi sau cum mulți îi cred pe ruși, căci și ei au povești de groază cu substanțele interzise și încercările de a păcăli.

E povestea veche cu Petrică și lupul. Nu că nu-l mai crezi pe Petrică, ajungi să nu mai crezi că există lupul ca animal. 

În spatele medaliei  

Mi-a plăcut tare Mihaela. Mi-au plăcut felul ei energic, seninătatea ei, emoția, îmbrățișarea cu lacrimi a halterei, vorba fermă și inspirată. Felul în care a aplaudat-o pe chinezoaică imediat după ce aceasta i-a luat, în ceasul al 12-lea al concursului, aurul.

Comentatorii englezi de la Eurosport și-au declarat admirația față sportivitatea ei fără umbră. Până și tatuajele ei arată simpatic față de toate desenele pretențioase, infantile și excesive pe care le vedem, din călcâi până în gât, pe toate pieile mușteriilor despre care cotcodăcim zilnic. Un singur lucru nu mi-a plăcut la ea. 

Răspunsurile de care e nevoie

Întrebată despre probleme de dopaj ale halterelor, mereu sub amenințarea excluderii din familia olimpică, s-a lansat în generalități, vorbe frumoase dar fără legătură cu chestiunea. Un fel de a băga capul în nisip. Nu știu, nu vorbesc.

Dimpotrivă, un nou drum al halterelor, dacă e să credem că e unul curat, are nevoie de a confrunta demonii trecutului. Oamenii de azi nu pot decât într-un singur fel reinstaura încrederea: răspunzând fără ezitare, fără ascunzișuri, celor mai grele întrebări. Sigur, cu condiția ca ele să le fie adresate.

Mai complicat la noi. Festivismul acoperă adesea dialogul corect și sanitar. Nu se face. Să nu deranjăm. Problema e că astfel de atitudine dăunează chiar sportivilor. Căci perpetuează umbra.

De aceea ei, sportivii, ar trebui să iasă și să ofere toate argumentele pentru care ar trebui să credem din nou în acest sport după ce faptele dure, nemachiate ne-au făcut să ne luăm ochii de la el.

Așa cum o percep acum pe Mihaela mi se pare personalitatea potrivită pentru a-și asuma astfel de lucruri. Cu atât mai mult după o astfel de medalie de argint sper să își dea seama că tăcerea nu e de aur.