- Sceneta continuă. România nu recunoaște Kosovo, dar Kosovo recunoaște, cu recunoștință, România.
SC Fotbal Kosovo SRL e un mare succes în acestă țară primitoare, că nu degeaba cică suntem gazde bune.
De când CFR a jucat cu Ballkani, ne-au invadat Balcanii. De fapt, fosta Iugoslavie. Vin de acolo vagoane de fotbaliști, ar trebui ca LPF să-și deschidă o ambasadă la Zagreb, Belgrad sau Priștina.
În ultima etapă, au fost în lotul echipelor din Superligă 24 de jucători din acel spațiu care produce fotbaliști cum produce Arabia petrol. Majoritatea, titulari. Cei mai mulți din Croația (8) și Serbia (6). Dar cei mai productivi, financiar, sunt kosovarii.
Krasniqi și Rrahmani au fost cumpărați pe două milioane de euro în total și au produs pentru fotbalul românesc, CFR și mai ales Rapid, o plusvaloare de vreo 5 milioane.
Cei doi au ajuns la Sparta Praga, o știți, echipa aceea condusă de un danez rotofei și agitat care n-a fost mai bună neapărat decât FCSB în turul 3 preliminar al Champions, ba chiar a terminat returul în genunchi, dar a mers mai departe pentru acolo antrenează un antrenor.
Vedeți, ăsta e marele secret. Peste tot, în lumea cu minte-n cap, un sudor sudează, un pilot pilotează, o coafeză coafează și un antrenor antrenează. Simplu? Prea simplu! De aceea, noi am inventat făcutul pe dos.
La noi, un antrenor principal e purtător de cuvânt, un antrenor secund e peste principal, iar un patron le spune celor doi cum se joacă fotbalul. Și controlează tot. Tot, tot.
De ce? De teamă de a nu fi furat. Deși spaima asta îl va împiedica să ajungă în liga cea mare, nu e o senzație falsă.
Tocmai am auzit un patron spunând că urletele împotriva echipei lui sunt cauzate și de imposibilitatea unora și altora de a se mai cupla la banii clubului. Trebuie să pricepem odată pentru totdeauna care sunt adevăratele obiective ale fotbalului românesc.
Unul este de a drena resurse publice sau private către oamenii din interiorul și din jurul unui club.
În acest scop, vântură zeci și zeci de jucători care vin la pachet cu comisioane.
Alții vor ca un club să reprezinte o comunitate sau o regiune, CFR, Craiova sau Sepsi de exemplu. Pentru asta au fost gata să piardă bani cu nemiluita, ori au primit pleașcă fonduri importante.
Alții vor să fie ca Becali, care are ca obiectiv să nu scape nimic din mână și să se joace după bunul plac cu propria echipă. FCSB vrea performanță, dar o performanță fără participarea lui directă e de neacceptat. Și fotbalul, în toate astea?
Fotbalul e al lui Rrahmani și Krasniqi. Ei au ajuns în Champions League, noi nu. Rrahmani a și marcat în drumul spre grupele atât de dorite de români și nemaiatinse de un deceniu.
Ei, veniți dintr-o țară mică, fără investiții, fără bani, fără milioane de euro din bani publici sau bani făcuți ușor, fără baza sportivă a României, au reușit unde noi tot ratăm. Pentru că ei au înțeles ce e cu România. E timpul să înțelegem și noi.
România e o gară în care se vine și se pleacă, se schimbă liniile, macazurile, unii se învârt în cerc, fac o tură cu o garnitură, apoi ajung în același loc și se urcă în alta și tot așa, totul pe bani pe care nu i-ar lua în altă parte pentru performanțe cvasinule.
Alții, precum cei doi kosovari, își propun lucruri înalte și suie în trenuri de lux care îi duc către o lume mai bună.
Gara România îți oferă tot ce vrei. Un lucru nu se schimbă. Gara. Ea rămâne mereu pe loc, mereu acolo, mereu o gazdă bună, ca o mamaie cu supa mereu caldă.
Un El Dorado al multor eșuați care găsesc aici un început de pensie dulce sau al puținilor ambițioși care știu că pe acest pământ nu-și vor împlini visurile și nu vor decât să-l părăsească.
De pe urma acestora din urmă se pot obține eventual bani, nu performanțe. Măcar atât. A, și mai e ceva.
Rrahmani și Krasniqi ar putea oferi tinerilor rătăciți de la noi un exemplu despre cum se răzbate. Voința lor de a reuși e cel mai bun cadou pe care îl fac răsfățaților autohtoni.
„Românii sunt scumpi” s-a plâns Rednic, recordmanul transferurilor în Superligă, ca explicație a apetenței pentru străini. E și nu e o scuză. Dar e adevărat. Românii sunt scumpi.
Scumpi la vedere în fotbalul mare. Ce bine ar fi ca acești pasageri prin gara noastră deloc mică să le arăte, prin vestiare, drumul!
Drumul ăla în care biletul de călătorie e doar dus. Că povestea biletului dus-întors o știm ca pe „Tatăl nostru”.