Baschetbalistul american Kyndall Dykes joacă al şaselea sezon la U Banca Transilvania Cluj, cu care a câştigat deja două titluri. A revenit a treia oară la echipă şi speră la un nou trofeu. Jucător cu o detentă spectaculoasă şi mână sigură, Dykes a povestit pentru News.ro despre experienţele sale în cei aproape 10 ani petrecuţi în Europa, dar şi despre ce înseamnă România pentru el. Urarea lui de Centenar: ”Românii să continue să crească, să rămână uniţi şi să nu lase pe nimeni să-i dezbine”.
Kyndall Dykes va împlini 31 de ani luna viitoare, iar dintre aceştia mai bine de jumătate i-a dedicat baschetului. Absolvent al New Orleans University, în oraşul natal, a făcut primul pas spre profesionism în 2009. A jucat la echipe din Maroc, Ucraina, Israel, Italia, iar în România la U BT Cluj şi la BC Mureş. În 2019 va împlini 10 ani de profesionism, în afara ţării sale, unde spune că e greu să pătrunzi în lumea baschetului bine plătit şi dacă nu alegi străinătatea trebuie să-ţi cauţi un job ca oricare altul. A pornit pe drumul străinătăţii din New Orleans, oraşul în care familia lui a trecut prin coşmarul Uraganului Katrina. ”Eram la colegiu. Am vrut să mă întorc acasă de Crăciun, dar nu mai aveam casă unde să merg, iar mama era în Florida!”.
Maroc, prima experienţă. A durat doar două luni
Puţină lume ştie că primul contact al americanului cu baschetul profesionist nu a fost în Europa, ci în Africa, în prima ligă marocană. A durat însă doar două luni, pentru că nu a fost ce credea. ”Aveam un prieten bun în Turcia, îmi povestea tot timpul cum e acolo, nivelul ligii, viaţa etc. Sigur că mi-am făcut aşteptări când s-a ivit ocazia plecării în Maroc. Dar, din păcate, nu a fost deloc aşa cum aşteptam. Nivelul baschetului era bun, dar viaţa acolo ... Nu m-am putut adapta şi m-am întors acasă după două luni”, rememorează Kyndall.
S-a împăcat cu gândul, se apropiau sărbătorile de iarnă, iar când a primit un telefon de la Jerome LaGrange, jucător în Ungaria la acea vreme, dar şi prieten bun, Dykes a rămas uimit. ”Se cunoştea bine cu Mircea Cristescu (n.r. – conducătorul U BT Cluj) şi m-a recomandat. Eu eram cu prietenii la petreceri, era perioada sărbătorilor, doar la o nouă echipă nu mă gândeam. L-am întrebat pe Jerome când ar trebui să mă prezint, iar când mi-a spus
După doi ani, Jerome i s-a alăturat lui Dykes la U, iar apoi drumurile li s-au despărţit. Pentru LaGrange soarta a fost potrivnică. S-a îmbolnăvit de cancer şi a murit la 38 de ani, în 2016, iar tragedia l-a marcat pe Kyndall. ”A fost un prieten grozav. M-a învăţat multe în viaţă”, spunea Dykes la acea vreme.
Dykes a câştigat titlul de campion cu U, în 2011, iar după sezonul următor a ales prima ligă din Ucraina. Doi ani mai târziu şi-a încercat norocul în Israel, dar nu s-a adaptat şi după şapte meciuri cu Gilboa a revenit în ţară, dar la BC Mureş. Au urmat alte două sezoane la Cluj, încununate cu titlul din 2017, o mutare de un sezon la Udine, în liga secundă italiană, iar din această vară s-a întors din nou la formaţia U BT.
Conctacul cu Cluj, România şi Europa – o provocare
”Am ajuns la Cluj când echipa era pe primul loc. Nu înţelegeam de ce au nevoie de un nou jucător dacă mergea atât de bine. Au trecut săptămâni întregi în care nu-mi găseam locul, făceam eforturi să mă integrez în sistemul de joc, nici să sar nu puteam cum ştiam că pot. Băieţii glumeau şi îmi spuneau că nu pot să sar. Am ajuns înainte de play-off şi, într-un meci cu Craiova, am reuşit să dau un slam-dunk peste un adversar de 2.08 metri. Antrenorul Marcel Ţenter a şi luat time-out, mi-a strâns mâna şi a spus: Uite, poate să sară! Atunci a fost şi momentul în care am simţit că-mi recapăt încrederea în mine. Am luat totul ca pe o provocare – echipa, baschetul, oraşul, ţara, oamenii din jur, totul”, povesteşte americanul.
Este îndrăgostit de Cluj şi de energia pe care o emană oraşul. Spune că e greu de înţeles, dar cu timpul a ajuns să nu mai pună doar banii în prim-plan la un angajament. ”În primii ani de carieră ţineam mult la contract, la bani, cum e şi normal. Am familia de întreţinut, iar salariul meu conta enorm. Apoi, când începi să aduni ani înţelegi ce importanţi sunt şi ceilalţi factori: oamenii din jur, oraşul, fanii, sentimentul de siguranţă, ideea că eşti într-un loc unde poţi avea o viaţă normală, pentru că nu trăim doar la meciuri şi antrenamente. La Cluj am întâlnit toate acestea şi, mai mult, sentimentul acela de apartenenţă. Adică, după un meci pierdut fanii şi oamenii din oraş te încurajează, vorbesc cu tine pozitiv, nu ţipă, nu înjură, nu te fac să vrei să stai închis în casă. Apoi, mai contează tare mult şi faptul că poţi să-ţi aduci familia în locul unde eşti tu şi nu ai emoţii privind liniştea şi confortul sau siguranţa ei”.
Kyndall spune că a trăit sentimente unice la Cluj datorită echipei ca o familie, dar şi datorită fanilor. În Ucraina s-a simţit bine, în Italia la fel, însă nu a întâlnit sentimentul de ”îmbrăţişare”.
”Clujul şi fanii de aici m-au îmbrăţişat cel mai mult. Şi nu mă refer la strânsul în braţe, ci la toată energia pe care o primesc. La felul acela unic în care oamenii te îndrăgesc cu adevărat, te iau în braţe, te înconjoară cu bucurie şi îţi oferă tot ce au mai bun. Asta e greu de întâlnit, aşa că şi eu le întorc bucuria cât pot, indiferent că e un slam-dunk în meci, fotografii, copii ţinuţi în braţe, orice ar însemna energia pozitivă. Vreau să le-o întorc de fiecare dată, pentru că ei ne sprijină enorm şi necondiţionat”, explică sportivul.
”Din banii câştigaţi în fiecare sezon, cam 70-80 la sută merg acasă, la familie”
Dykes nu este un jucător ieftin, nu doar pentru liga din România. Nu e ieftin, pentru că e bun şi tot ce e de calitate costă. E spectaculos, trage pentru echipă, îşi motivează coechipierii, are medii de 18-20 de puncte pe meci şi nu se comportă ca o vedetă. E parte din întreg. Aproape toţi banii pe care îi câştigă însă, merg acasă, la familia sa. Mama lui, cei doi copii – o fetiţă de 8 ani şi un băiat de 6 -, mama acestora sau fratele lui.
”Stăm cam 10-11 luni pe an departe de casă, de cei dragi. Indiferent câţi bani câştigi, că sunt 50.000 sau 200.000 de euro pe sezon, trebuie să te asiguri că familia ta e bine. Eu pentru asta trag. Nu mai e vorba doar de tine, ca în primii ani de tinereţe. Este un mare sacrificiu să nu fii cu cei dragi, dar pe de altă parte nici nu ştii cât poate dura cariera ta şi încerci să aduni bani pentru ei în primul rând. Copiii merg la şcoală, au nevoie de lucruri, haine, plus că le şi pun ceva deoparte, pentru
Ar pune în balanţă un contract în NBA cu anii de Europa?
Nu e convins! Explică şi de ce. ”E foarte greu să ajungi acolo sus, în aerul rarefiat din NBA. Sigur, ar trebui să fiu nebun să nu fiu mândru că o dată în viaţă am îmbrăcat echipamentul de NBA. Dar să fim cinstiţi, câţi dintre noi ajung acolo? Să zicem că rămâneam acasă, poate în D-League, primeam 100.000 de dolari pe sezon. Acum, când am văzut ce înseamnă Europa şi nivelul de joc de aici, sigur stau să mă gândesc de două ori: de ce să rămân acasă, dacă pot face mai mulţi bani în Europa? Merită? Acum nu aş da un contract bun în Europa pentru a îmbrăca o dată echipamentul NBA”.
”Pe Chauncey Hardy l-am cunoscut. Ce tragedie!”
Viaţa în România nu înseamnă doar lapte şi miere, iar asta o simt şi jucătorii străini de baschet. Şi Kyndall Dykes, ca mulţi alţii, s-a lovit de incidente neplăcute, legate de culoarea pielii sale, de tatuaje, de frizură poate, dar spune că trebuie să fii calm şi să ştii să le şi eviţi. Tragedia lui Chauncey Hardy, jucător la CSŞ Giurgiu, care a fost ucis în 2011 în urma unei altercaţii cu un grup de indivizi într-un club de noapte, l-a marcat. Luna trecută, alte două incidente, cu jucătorii americani Darrel Bowie şi Joseph McClain, de la ACS Cuza Sport Brăila, înjunghiaţi pe o terasă, au cutremurat şi ele lumea baschetului.
”Pe Chauncey l-am cunoscut. Ce tragedie! Au mai fost şi cele două cazuri de la Brăila, din păcate. Ce pot să spun? Doar ce cred eu. Ca străin, îţi doreşti să ai o viaţă confortabilă, să poţi ieşi din casă liniştit, să nu-ţi fie teamă. Mi s-a întâmplat şi mie să fiu provocat, dar cred că trebuie să ştii să-ţi păstrezi calmul. Eu evit cât pot confruntările, chiar şi pe cele verbale. Acum, sigur că sunt bărbat, nu pot sta să fiu bătut, de exemplu, dar nu s-a întâmplat să ajung în astfel de situaţii. Dacă cineva e beat şi se ia de tine, trebuie să răspunzi la fel? Nici vorbă! Îţi faci rău, nu ştii cum se poate termina, îţi pierzi poate contractul, salariul, nu mai poţi avea grijă de familia ta. Sau, mai rău: îţi pierzi viaţa. Toate se leagă! Pe de altă parte, dacă eşti bărbat, ieşi afară dintr-un bar şi te baţi, dacă altfel nu se poate. Dar asta cu cuţite, arme... e groaznic! Şi pentru noi e frustrant să ştii că nu poţi ieşi undeva liniştit. Îţi doreşti şi tu să ai o seară la restaurant, la un club când e permis, suntem tineri, nu? Dar după ce vezi întâmplări ca la Giurgiu şi Brăila, te întrebi: oare asta e viaţa normală? Nu pot să-i înţeleg pe astfel de oameni, pe cei violenţi, şi, repet: cred că trebuie să ştim să evităm situaţiile provocatoare”.
Kyndall Dykes mai spune că acasă e un stereotip să ai frizuri complicate, tatuaje, o anumită atitudine, iar acolo nu se uită nimeni la aşa ceva, doar că în străinătate, inclusiv în România, pot fi persoane deranjate de un mod de viaţă cu care nu au ajuns în contact niciodată. ”Eu sunt pacifist. Evit orice ţine de violenţă, dar am observat aceste lucruri jucând de atâţia ani în străinătate”.
România văzută de ”vrăjitorul împletit”
Dykes este o apariţie. Are 1,90 metri, care nu e prea mult pentru un baschetbalist, dar e genul acela de sportiv ”uscat”, fibră, merge drept pe stradă, iar frizura lui împletită şi tatuajele numeroase întorc privirile. La capitolul detentă, e ”vrăjitor”. Spune că habar n-are câţi metri înseamnă 12 picioare (n.r. - unitate de măsură folosită în SUA; un picior = 0,304 metri), dar că ştie că un coş de baschet e amplasat la ”10 picioare”, iar cea mai bună săritură a sa măsurată a fost de ”12 picioare”, adică peste coş, la vreo 3,65 metri.
”Multe lume mă întreabă despre păr, dacă e al meu. Mă amuz. L-am lăsat să crească, îmi fac frizura doar acasă, în SUA, pentru că aici nu am găsit pe nimeni să se priceapă. Despre tatuaje... la 25 m-am oprit din numărat (n.r. - râde). Dar cred că am vreo 30. Oricum, fiecare are o semnificaţie, nu le-am făcut să fiu la modă sau pentru a fi teribilist. Am decis că niciodată nu îmi voi tatua faţa şi mâinile.
Într-o zi, baschetul se va termina, iar atunci pot să iau un costum pe mine dacă trebuie, care va acoperi totul, şi să vorbesc oricui. Adică, să prezint încredere. Acesta e stilul meu de viaţă acum, cu părul împletit, cu tatuaje, cu o anumită îmbrăcăminte....”, spune Kyndall.
Nu-şi face probleme la Cluj privind imaginea sa. Istoriseşte însă ce l-a ”şocat” atunci când a venit prima dată în România, iar stilul său era mult mai băgat în seamă.
”Cultura este diferită în România. Eu vin dintr-o ţară unde dacă vrei să te plimbi de capul tău cu zilele nu are nimeni treabă. Aici însă, toţi vor să te ajute. Nu vreau să sune negativ, pentru că nu e, mi-a trebuit un pic de timp să înţeleg şi mi-am dat seama că aşa sunt oamenii aici. La Cluj mă refer. Dacă te văd că pari pierdut prin oraş, plimbându-te, imediat te întreabă, cu politeţe, dacă ai nevoie de ceva, cauţi ceva etc.... Sunt oameni cu bune intenţii, dar la început nu prea înţelegeam. Le-am povestit acasă şi n-au crezut. Au fost apoi aici şi s-au convins. Lumea e curioasă dacă vede că eşti din altă parte sau ai o frizură specială şi vine să întrebe sau vrea să facă poze. Repet, cu politeţe. Doar că de unde vin nu se întâmplă aşa. Mi-am dat seama că e ceva special până la urmă şi face parte din vibraţia oraşului, iar acum îmi place”.
Atâţia ani petrecuţi în România au însemnat şi contactul cu mâncarea, obiceiurile, muzica. Faţă de mulţi alţi sportivi străini, Dykes nu se dă în vânt după clasicele sarmale sau mici. A gustat şi ţuica, iar singura sa replică este greu de reprodus în cuvinte. Dar o apreciază în felul lui. Cam 2-3 păhărele şi atât, după cum spune râzând.
”Nu sunt un mare gurmand. Mâncare e diferită aici, dar prefer să consum ce ştiu sigur ce este. Nu prea fac experimente culinare. De exemplu, mănânc foarte picant, dar nu am prea găsit locuri unde aş putea să gust ceva care să semene cu ce avem acasă. Uneori mai trimite mama pachet şi atunci ştiu sigur ce mănânc! Avem feluri de mâncare speciale, pe care, din păcate, aici nu le găsesc. Nu am o preferinţă din gastronomia românească, iar despre ţuica din Transilvania .....uh! E bine că am observat că la restaurant, de exemplu, au şi mai puţin tare, dar cea făcută acasă e incredibil de tare. E şi aromată, ce-i drept! Beau să zicem 2-3 păhărele, dar nu aş putea face o petrecere doar cu ţuică. Asta e clar!”, explică râzând baschetbalistul.
Nu a văzut prea multe obiective turistice din România, dar ar recomanda oricând Transilvania turiştilor americani. ”Din păcate, programul nu ne permite să ne luăm zile libere să vizităm ce am vrea. Am fost doar la Castelul lui Dracula, iar ca o experienţă mai aparte, Festivalul Untold acum doi ani. A fost incredibil. Atâta energie, petreceri peste tot, oameni prietenoşi, e exact ce spuneam despre oraş mai devreme. N-aş fi crezut şi, mai ales că nu am văzut scandaluri, violenţă. Lumea bea, mănâncă, dansează şi e prietenoasă patru zile şi patru nopţi la rând. Mi se pare fantastic să oferi atâta energie pozitivă şi să poţi fi fericit cu atât de puţin! De-asta spun că Clujul este diferit faţă de alte locuri din Europa şi îl recomand cu drag oricui”.
Ştie că 2018 înseamnă aniversarea Centenarului Marii Uniri, dar nu cunoaşte amănunte istorice. A înţeles mai multe din filmul de prezentare al oraşului şi altul despre Centenar, care au fost proiectate pe cubul din BT Arena cu ocazia meciului de gală cu Panathinaikos, de luna trecută. ”Nu mi-a explicat nimeni exact ce s-a întâmplat acum 100 de ani în România. Am înţeles mai bine din filme proiectate în sală, mai ales la meciul cu Panathinaikos. Stăteam ambele echipe la prezentare şi s-au distrat şi adversarii că într-un film erau şi imagini cu sportul din Cluj, eram şi eu acolo câteva secunde, iar ei mi-au zis: Uite, eşti în filmul de 100 de ani de România! Ne-am distrat. Dar, sigur că iau în serios această aniversare. Este ceva unic pentru România şi istoria ei”.
O urare României de aniversare? ”Să continue să crească. Iar românii să crească şi ei odată cu ţara şi să fie uniţi, să nu lase pe nimeni să-i dezbine!”
I-ar fi plăcut să joace pentru România, dar nu a fost pe lista ”scurtă” de jucători doriţi pentru naturalizare. Spune că a auzit ”un zvon” că ar fi fost dorit, dar că nu a primit oficial nicio propunere. ”Ar fi fost o mare mândrie pentru mine să joc pentru România. Să îţi cânte imnul, să faci parte din acea onoare a tuturor de a juca pentru ţara lor. În SUA nu am această şansă, dar nu aş fi refuzat România. Aş fi spus Da din toată inima!”.
Care este cel mai important lucru pentru el în viaţă? ”Să trăiesc! Dacă trăiesc mă pot bucura de fiecare clipă cu cea mai mare intensitate”.
Apoi zâmbeşte larg, îşi aşează şapca şmecheră pe ochi şi încheie: ”Şi titlul cu U sezonul ăsta!”.
Ar fi al treilea în România, după cele din 2011 şi 2017, tot cu U Banca Transilvania Cluj, cu care mai are în palmares Cupa României în 2016 şi 2017, respectiv SuperCupa, anul trecut şi în acest an.
Sursa: News.ro.
* articol publicat inițial pe Hotnews.ro