- Un mare scriitor care a spus că și-a petrecut luna de miere pe Maracana, văzându-l cum joacă pe unicul Pele.
- Un om care împreună cu alții asemenea lui a dus literatura într-o zonă magică, dar foarte accesibilă. Ca fotbalul.
A murit marele scriitor peruan Mario Vargas Llosa și toate canalele importante au preluat știrea. Ceea ce este foarte bine. Mai puțin bine e că citești cam același lucru.
Textele sunt șablonarde, copy-paste cu nașterea în orașul Arequipa, copilăria în Bolivia, adolescența în școala militară, tinerețea petrecută în Franța, scandalul uriaș al căsătoriei cu mătușa Julia (de unde și romanul), apoi scandalul mai mic al căsătoriei cu verișoara Patricia, citarea câtorva romane, Premiul Nobel pentru Literatură. Și gata.
Vargas Llosa este însă mult mai mult decât un personaj de wikipedia. Inevitabil, lipsește amănuntul că, laolaltă cu iubirea pentru literatură și femei sau implicarea politică, Vargas era și un mare îndrăgostit de fotbal. Dar asta o lăsăm pentru mai târziu, deocamdată scriitorul. Povestașul, cum ar fi zis el.
Unul dintre pilonii boomului literar latino-american
Mario Vargas Llosa a murit când nu mai este la modă să citești Mario Vargas Llosa. În general, nu mai este la modă să citești, dar și cei foarte puțini care o fac, în special „inițiații”, nu îl mai includ printre lecturile lor pretențioase pe cel care a fost unul dintre pilonii boom-ului literar latino-american al anilor 60.
Dacă spui astăzi într-o adunare de literați că (mai) consumi Llosa, Marquez, Fuentes, Cortazar, Carpentier sau Roa Bastos ești privit ca un Gigel parvenit, străin de cărți mai bune.
Te salvezi cumva în ochii protipendadei literare dacă adaugi că îl frecventezi și pe chilianul Roberto Bolano, care cu al lui testamentar „2666” este unul dintre cei care au extirpat magicul din sintagma realism magic.
Creatorii de literatură
Gabriel Garcia Marquez și Mario Vargas Llosa au fost extremele curentului consacrat peste ani ca realism magic. Energia înspăimântătoare a acestui acumulator de povești a născut capodopere.
Lumea descoperea ceva nou, proaspăt, neliniștitor. Polul magic al curentului a aparținut columbianului Marquez, polul realismului a avut în Llosa peruanul ghidul de cursă lungă.
Popular, îmbrăcat mai mereu în cămăși cadrilate, viu colorate, Marquez fascinase lumea cu „Un veac de singurătate” și „Toamna Patriarhului”.
Spilcuit, elegant, permanent la costum negru, cămașă albă și cravată, Llosa lovea cu „Războiul sfârșitului lumilor” și „Conversație la catedrală”
Două singurătăți, o poveste
Legendara prietenie dintre Llosa și Marquez, eșuată după niște ani într-un război rece, a lăsat în urmă și un testament literar.
Atunci când au purtat celebrul dialog în auditoriul Facultății de arhitectură din Lima, în septembrie 1967, cei doi erau încă prieteni. Deveniseră și rivali.
Marquez publicase deja „Un veac de singurătate”, cunoscând o fulgerătoare celebritate mondială, în timp ce lui Llosa îi apăruseră „Orașul și câinii” și „Casa Verde”, fiind laureat al prestigiosului Premiul Romulo Gallegos.
Discuția lor, reconstituită pe baza înregistrărilor audio în cartea „Două singurătăți. Despre roman în America latină”, sintetizează noul mesaj care fermenta la poalele Anzilor.
Cartea a apărut la editura Humanitas în 2022 și merită citită de oricine iubește cărțile. Așa cred.
Schisma
Llosa și Marquez au rupt prietenia atunci când primul i-a reproșat celui de-al doilea că „Toamna patriarhului” este o lucrare artificială, cu o scriitură căutat prețioasă.
Despărțirea a fost pecetluită când Llosa, în tinerețe om de stânga, a priceput în ce eșuaseră idealurile revoluției cubaneze, în vreme ce Marquez, deși îmburghezit, a continuat să-l cultive pe Fidel Castro și în general să frecventeze idei de stânga.
Devenit politician cu orientare de dreapta, Llosa a candidat fără succes la președinția Statului Peru în anii ‘90 și a trebuit să aștepte până în 2010 (la distanță de aproape 30 de ani după fostul lui prieten) pentru a fi încununat cu Premiul Nobel pentru literatură.
Felicitaciones, Mario!
Paradoxal, mai snobului Llosa îi plăcea fotbalul, în vreme ce popularului Marquez nu. Nu asta i-a separat, dar pasiunea peruanului pentru jocul în 11 arăta încă o dată cât de diferiți erau.
Llosa a fost suporterul constant a două echipe, Universitario Lima, unde a și jucat ca junior!, și Chelsea, dragoste târzie, din perioada londoneză.
80.000 de suporteri „merengues” ai lui Universitario l-au celebrat pe „Estadio Monumental” în 2010 când lui Llosa i se decerna Nobelul pentru literatură. „Noi, peruanii, suntem mândri de el. E prietenul nostru și îi pregătim un cadou deosebit. Felicitaciones, Mario, y gracias!”
Iată ce spunea Vargas Llosa despre fotbal în interviul pe care mi l-a acordat în 2005.
„Fotbalul este o formă de societate perfectă, o manifestare deplină a democrației, unde toți pornesc cu șanse egale. Totul se rezolvă acolo, pe teren.
Îmi place fotbalul pentru că, exact ca în literatură, orice utopie este posibilă.” (...) Este o sărbătoare să îi văd (n. red, Chelsea și Real) Un premiu. Ca atunci când termin o carte”.
Eroul discret
Llosa era, pe atunci, la a doua și penultima lui vizită în România, iar interviul pe care-l acceptase cu o neașteptată bucurie, era tot așa, un premiu neașteptat. Pentru mine.
Observam încă o dată că modestia subînțeleasă este apanajul oamenilor cu adevărat mari. L-am întâlnit din nou pe Llosa acum vreo câteva luni, citindu-i două romane din ultima perioadă a vieții, „Aventurile fetei dezmățate” și „Eroul discret”. Nu îmbătrânise. Același mesaj cu claritate de cristal. Forța cuvintelor simple, fuga de metafore inutile.
Llosa rămâne eroul nostru discret. Și premiul reînnoit al întâlnirii cu fiecare carte a lui. În costumul lui negru, elegant, cu părul dat cu briantină, Mario suporterul lui Universitario sfidează moda. Bineînțeles, alături de prietenul Garcia Marquez în ale lui cămăși cadrilate, luat cu forța la un meci pe stadion.