- Imaginea developată de Mircea Lucescu în acest martie de doar 3 puncte arată un selecționer în permanență iritat.
- El vede realitatea printr-un filtru propriu și ciudat.
- Fotbaliștii nu-i înțeleg ideile, presa e prea puțină și ingrată, lumea din România nu îl apreciază destul, nu e conștientă de coborârea pe Pământ a Zeului. Ce urmează?
„Am citit ceea ce ai scris și ești într-o mare eroare! Tu nu înțelegi situația, nu cunoști contextul! Trebuie să îți explic!”.
Scrisesem într-un articol, al cărui subiect nu era neapărat acesta, că Lucescu retrogradase de 5 ori în cariera lui.
În Italia avea cele mai multe retrogradări din istorie din Serie A în Serie B, picase de două ori cu Brescia, o dată cu Reggiana și o dată cu Pisa. Mai avea o retrogradare și cu Corvinul.
Roberto Cevoli, între debutantul Ancelotti și călăul Lucescu
A urmat o discuție de vreo oră în care nea Mircea mi-a povestit cum de fiecare dată proprietarii cluburilor vindeau vara cei mai buni jucători, iar el era condamnat să pice în B fiindcă nu mai avea cu cine să se descurce.
Această discuție a avut loc cu câțiva ani în urmă, dar mi-am amintit-o luni seară, în sala de conferințe a stadionului din San Marino.
Au existat două scene care mi-au amintit-o. Două conferințe de presă, de fapt: a lui Roberto Cevoli, selecționerul gazdelor, și a lui Mircea Lucescu.


Cevoli a aruncat la un moment dat, în discursul lui în care îi complimenta pe români: „Au un antrenor care a lucrat multă vreme în Italia, îl cunoaștem. M-a antrenat și pe mine, deși probabil că el nu mai ține minte”.
A fost o ironie, o înțepătură. Lucescu a preluat-o pe Reggiana în 1996 și, după ce a evaluat lotul, l-a dat afară pe fundașul central Cevoli, un titular indiscutabil în sezonul precedent în care echipa promovase avându-l pe bancă pe debutantul Carlo Ancelotti.
După ce a urcat-o pe Reggiana în A, Ancelotti a plecat la Parma, pe care a calificat-o în Champions League încă din primul sezon.
Il Luce l-a înlocuit pe Don Carlo și i-a picat pe emilliani înapoi în B. Românul nu a rezistat în tot sezonul, el a fost demis pe parcurs din cauza rezultatelor foarte slabe.
Hagi, apostolul lui Lucescu, a transmis doctrina către Generația de Aur
Cevoli are 56 de ani și cu doi ani în urmă a suferit un AVC. Medicii erau sceptici atunci când s-au pronunțat despre șansele lui de supraviețuire. Într-un mod aproape miraculos, el s-a recuperat complet. Încă merge greu, dar vorbește perfect, articulat, e clar că e un om sănătos și lucid.
Marco Rossi, selecționerul Ungariei, are 60 de ani. Imediat după ce a preluat naționala României, Lucescu a povestit că „m-a felicitat și mi-a urat succes Marco Rossi, copilul meu de la Brescia”.
Pentru el, Marco Rossi a rămas un copil deși are 60 de ani. Pe Cevoli nici nu-l mai ține minte. Și nu e de mirare, la câte mii de fotbaliști i-au trecut prin mână!
După ce italianul a încheiat conferința, el și Lucescu s-au intersectat în hol. Nea Mircea l-a felicitat pentru jocul pe care l-a făcut San Marino cu Cipru. Tot nu și-a amintit că l-a dat afară de la Reggiana.
Uitarea acelui episod e cumva un paradox, fiindcă atunci când vorbește despre România pomenește mai mult despre generațiile '70 și '84 decât despre echipa de acum.
Generația de Aur o pomenește doar ca pe o continuatoare a aceleia din '84 pe care a calificat-o el la Campionatul European:
„Hagi s-a impus ca un lider natural, eu l-am promovat de mic și apoi el a transmis mai departe spiritul și ideile echipei din '84”. Generația de Aur doar a moștenit, așadar, ideile și munca lui Mircea Lucescu.
Marius Marin nu e Fernandinho, Ianis Hagi nu e Gică
Lucescu tot sugerează că jucătorii de acum nu sunt la înălțimea carierei și a pretențiilor lui. Și chiar nu sunt! Mihai Popescu a greșit cu Bosnia, Drăguș nu atacă spațiile, „i-am certat pe toți, pentru mine ăsta nu e calcio!”.
Dar nu e vina lor că nu sunt la fel de buni ca Mateuț, ca Hagi, ca Fernandinho. Când a acceptat postul, Lucescu știa că Marius Marin nu e Fernandinho de la Șahtior, că dacă ar fi fost nu ar fi jucat în Serie B, ar fi fost și el o legendă a lui Manchester City.
Selecționerul care urmează să împlinească 80 de ani vorbește despre construirea unei echipe, deși știe foarte bine că metodele de creștere a fotbaliștilor și a echipelor nu mai sunt aceleași din perioadele pe care le pomenește el.
Lucescu putea să-i crească pe Mateuț și pe Andone, nu are cum să-i crească el pe Mihai Popescu și pe Ianis Hagi, pe care-i întâlnește de câteva ori pe an pentru câteva zile.
Ei nu sunt îndeajuns de buni, el nu mai are mijloacele pe care le avea în urmă cu patru decenii și jumătate. Așa că Lucescu devine nerăbdător, frustrat, enervat că nu mai deține controlul, că nu mai poate să câștige.
Edi Iordănescu? Un bebeluș care doar asista la un succes picat din cer
Nimeni și nimic nu mai e îndeajuns de bun pentru Il Luce. În sala de conferințe sunt prea puțini ziariști, întrebările îl obosesc.
Ofițerul de presă asistă neputincios cum interviurile se încheie fără sens atunci când se enervează sau se plictisește antrenorul legendar, îmbătrânit și dezamăgit că nu mai poate să facă ceea ce făcea în urmă cu 20 de ani, cu 40 de ani ...
Ba chiar Lucescu spune că rezultatele bune pe care naționala le-a obținut în ultimii doi ani „au venit pe un fond emoțional pe care l-au creat amiciția dintre jucători și prestația publicului”.
Edi Iordănescu nu a avut, deci, niciun merit. „Iordănescu a creat legăturile acestea dintre jucători… De fapt, nu că le-a creat el, așa a găsit echipa când a preluat-o, le-au creat ceilalți. Sunt fotbaliști care joacă de multă vreme împreună, așa s-a ajuns la omogenitate”.
Lucescu a fost aproape să-l complimenteze pe antrenorul pe care l-a înlocuit, dar s-a corectat într-o secundă: Iordănescu doar a primit în dar o gașcă de prieteni pe care îi aplaudau românii din tribune.
Dacă Marco Rossi e un copil și Roberto Cevoli e un străin, Edi Iordănescu e un bebeluș. Și nu ai cum să spui despre un bebeluș că e un antrenor bun!
Totul se învârte, așadar, în jurul lui Il Luce și a extraordinarei sale cariere. Dar ajungem așa unde ne dorim cu toții, la o națională mai puternică și la calificări înlănțuite?
Lucescu nu mai are răbdare. Nici publicul nu va avea la nesfârșit. Cu noi cum rămâne, nea Mircea?