Pepe vs. Budescu și AlibecCe la CE2024, episodul 7: “Portughezul veteran, formidabil la Euro, a râs de fotbaliștii lui FCSB acum 7 ani”

• În 2017, Pepe i-a văzut pe Budescu, Alibec și Gnohere în treningurile FCSB: “Ce sport practică acești băieți?“, a întrebat văzându-i mai “pufoși”
• Acum, după 7 ani de la acel episod, Pepe a fost la înălțime la Euro, iar cei 3 nu mai înseamnă aproape nimic în fotbal 

Campionatul European se apropie de sfârșit. Mai sunt de jucat doar 5 meciuri, adică 10% din întreg turneul. Mai jos, concluziile mele pentru evenimentele din ultimele zile de la Euro. 

CE NU MI-A PLĂCUT

• Duplicitatea UEFA. A judecat cu maximă duritate gesturile lui Demiral, de după golurile marcate împotriva Austriei, în sferturi. Au fost gesturi prin care milita pentru o organizație de extrema dreaptă din Turcia. A fost suspendat două meciuri. Corect, de acord!

UEFA a deschis o procedură disciplinară și pentru gestul făcut de Bellingham, după golul din foarfecă înscris cu Slovacia. Un gest obscen, îndreptate spre banca slovacilor. Decizia: doar amendă, iar Bellingham e lăsat să joace. 

N-ai cum să nu te întrebi ce decizii ar fi luat UEFA dacă gesturile erau fix invers. Una e Turcia ca influență la Nyon și cu totul altceva e Anglia. Așa că UEFA a judecat strategic, așa cum se petrec lucrurile acolo dintotdeauna. 

Egalitatea e pentru fraieri, influența e pentru cei puternici. Cam acesta e sloganul UEFA. Și așa va fi și de aici înainte. Sunt cenzurate imaginile cu diverși spectatori care intră pe teren, dar un jucător care mai are puțin și își dă șortul jos după marcarea unui gol și care e prezentat în toate reluările posibile e lăsat să joace, fără a fi suspendat.

Uneori ne raportăm la UEFA ca la o instituție sfântă, dar de fapt cea mai bună descriere ar fi “Afară e vopsit gardul, înăuntru-i leopardul!”. Poate mă va certa Radu Paraschivescu, pentru că zicala avea un sens inițial diferit, dar o folosesc aici tocmai pentru că oamenii vor înțelege exact cum trebuie descrisă UEFA. 

• Că unii au râs de lacrimile lui Ronaldo, din meciul cu Slovenia. De fapt, explicația izbucnirii a fost mai profundă: imediat după ce a ratat penalty-ul, CR7 s-a uitat spre ecranul tabelei de marcaj pe care tocmai se proiecta o imagine cu mama lui, suferind în tribune. Așadar, o reacție de înțeles, probabil nu pentru cei care nu știu ce înseamnă emoția. 

Plânsul lui Ronaldo îmi aduce aminte de un moment asemănător, vechi de vreo 30 de ani. Pete Sampras, unul dintre idolii adolescenței mele, a izbucnit în plâns chiar în timpul meciului, parcă adversar îi era Jim Courier. Tocmai aflase că îi murise fostul antrenor. Juca și plângea. Plângea și juca. Emoționant!

• Că sunt unii care critică jocul Franței. E libertatea lor să o facă, dar repet ceea ce am mai scris: în fotbal, singurul lucru care contează e victoria. Sau, cum zice Mircea Lucescu, singurul lucru moral în fotbal e rezultatul.

Franța e în semifinale. N-a impresionat, jocul ei n-a fost plăcut, Mbappe n-a mai fost fotbalistul de la Mondialele precedente, dar va juca semifinală și e tot ceea ce contează. Real Madrid a meritat calificarea în fața lui City, din sferturile Champions League? Nu, dar a obținut-o și apoi a câștigat și trofeul, mai contează acum cum a jucat?

Didier Deschamps chiar a avut o replică pentru toți cei care au criticat Frana: “Cui nu-i place cum jucăm să nu se mai uite”. Reacția e arogantă, însă fotbalul de azi înseamnă cinism. Își mai aduce cineva aminte de cum a jucat Portugalia în 2016 și ce rezultate a avut? A câștigat un singur meci în 90 de minute, dar a devenit campioană europeană. Franța câștigase 5 meciuri în 90 de minute, dar nu s-a ales cu trofeul.

CE MI-A PLĂCUT

• Că Roberto Martinez cântă imnul Portugaliei. El e spaniol, nu portughez, dar cu toate acestea a cântat cap-coadă imnul. Cred că e un gest de mare respect pentru naționala și pentru țara care te-a angajat selecționer. Frumos, de apreciat.
• Modul în care Pepe a jucat împotriva Franței. FABULOS! Are 41 de ani și 4 luni și a fost impecabil pe întreaga durată a celor 120 de minute. Nu 60, nu 90, ci 120. Fără a acuza crampe, fără a pierde duelurile fizice. Un exemplu rar de cum trebuie să îți respecți meseria.

În urmă cu 7 ani, când Pepe era la Beșiktaș, FCSB a făcut un cantonament în același loc cu gruparea turcă. Pepe i-a văzut la un moment dat pe “pufoșii” Budescu, Alibec și Gnohere, pe-atunci jucători la FCSB. “Ei ce sport practică?”, a fost reacția lui Pepe, după care a rămas fără replică atunci când i s-a spus că sunt fotbaliști profesioniști. 

Pepe e și azi la cel mai înalt nivel și le face față unor jucători precum Mbappe, Dembele și Griezmann, în vreme ce Budesc, Alibec și Gnohere, mai tineri cu 5-8 ani, bifează “nume mari” de echipe: Gloria Buzău, Muaither, Flenu, Dinaintaise. Ultimele două sunt echipe de amatori, pentru că Gnohere s-a retras din fotbalul profesionist. Și ceilalți doi sunt retrași, dar ei încă n-au aflat. 

• Modul organizat în care joacă Franța. Basarab Panduru îmi spusese acum ceva timp: “Nici un fotbalist al Franței nu-și părăsește zona vreodată. Dacă nu ieși din organizarea de joc, nu e nevoie să alergi ca bezmetic”.
  

Perfect adevărat. Franța e una dintre echipele de la acest turneu final care a parcurs cele mai mici distanțe. În fiecare dintre cele 5 meciuri a alergat sub nivelul adversarei. De la care însă a încasat un singur gol, dar și acela din penalty.

Distanțele parcurse în jocurile Franței (km)

*ultimul meci s-a jucat 120 de minute