Radu NaumMâna întinsă

• Trăim într-un paradox. Oficial, ne merge bine. Rezultatele sunt peste așteptări. La Jocurile Olimpice ne-am depășit depresiile. Cu naționala suntem unde n-am mai fost demult.
• Și la cluburi e ok. FCSB, zisă Steaua de mulți, a întrecut pesimismele în ciuda ultimei bătăi grave încasate, în prima divizie cluburi suprinzătoare țin sub ele granzii, Dinamo la handbal e bine în Liga Campionilor, CSM nu stă chiar rău (dacă ar avea și apărare ar sta muuuult mai bine, dar asta e boala veche).

În sumă, e ce trebuie. Pe teren. În afară, însă, altă poveste. Odele copiilor canotajului, fanteziile unui patron-antrenor, banii publici care alimentează batalioane de mercenari fără a înțelege ce ar putea rămâne în urma lor alcătuiesc tabloul unui sport încremenit în altă lume.

O vede pe cea de acum, o admiră adesea, dar alege constant să trăiască în afara regulilor ei. Regulile ei nu sunt de pe Marte. Sunt cele normale. Trebuie să atragi ca să produci.

Trebuie să convingi ca să învingi. Trebuie să dai ca să ai. În esență trebuie să faci fix pe dos decât în lumea de acum 35 de ani de ani de care ne reapropiem în mare viteză. Sportul se alimentează din nou masiv de la sânul statului sau se dă pe mâna conducătorilor despotici.

E un caz flagrant de neînțelegere a felului în care funcționează ziua de azi. E și cazul lui Dorinel Munteanu. Învins în premieră și fără apel la Galați, și încă de o nou promovată, Slobozia, antrenorul Oțelului s-a pornit într-un discurs dezamăgit și ofensiv legat de ceea ce se întâmplă cu echipa lui, lăsată de izbeliște, părăsită de cei care ar trebuie să o susțină financiar și emoțional. Vorbele lui descriu, de fapt, o neadecvare cronică.

Sunt nemulțumiri din toate părțile, chiar dacă am început bine sezonul, însă nu înțeleg de ce. Toată responsabilitatea e a mea, dar nu sunt patron aici. Dorinel Munteanu

Ei bine, n-o fi în acte, dar este de facto. Dovada e simplă: ce altă voce se mai aude în afară de a lui? O sumă întreagă de articole documentează cum el și soția domniei sale au pus stăpânire pe acel club unde nimeni nu mai îndrăznește să scoată un diftong.

Când mai produce, rar, două vorbe, cel care ocupă funcția de președinte, Cristi Munteanu, nu face decât să îi cânte în strună, reușind în același timp să se facă și de râs suținând senin că nu l-a auzit de ani de zile pe antrenor să înjure. Dorinel a acaparat Oțelul. Ca performanță, până mai ieri a arătat de la bine în sus. Asta i se datorează. Dar și restul, tot restul, ca în cazul lui Hagi la Farul. Dorinel e Galați. E FC Dorinel Galați.

Lumea din fotbal sau din Galați, și îmi cer iertare dacă jignesc pe cineva, uită de rezultatele pe care le-am avut anul trecut, de condițiile care sunt aici. Suntem o echipă mică cu suflet mare, cu buget mic. Nu pot să performez fără bani. Cine are bani, performează, cine nu, rămâne pe loc. Eu cred că ne-am depășit condiția. Cristi Munteanu

Iată atingem miezul problemei. Dorinel crede, printr-o regulă de trei simplă care funcționa în alt sistem, că dacă face performanță, indiferent cum, imediat i se vor pune la dispoziție mijloace pe măsura ambițiilor. În acea perioadă toată lumea stătea drepți în fața sportului, a fotbalului. Se hotărâse ca ele să fie vitrina țării. Lasă că era o vitrină doar ca acelea când vizita Tovarășu’ piețele.

Era ideea clară că sportul trebuie să fie ca agricultura și industria, să facă cincinalul în patru ani. Veste proastă: au dispărut prim-secretarii. Oamenii mai au și alte griji decât să strige „huo!” și „pe mama lor!”.

Sigur că în anumite locuri unii primari și șefi de CJ se transformă în patroni de echipe. Dar la Galați nu pot și dacă ar vrea. Locul e ocupat de Dorinel, care ar vrea ca ei să dea și el să dispună. Mai greu. Mai greu mai ales dacă nu ți-a intrat bine în cap ce a zis personajul lui Dinică în „Filantropica”.

„Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește de pomană!”. Sigur, acolo era vorba despre un cinism crunt. Dar există un adevăr.

Or, ce poveste spune Dorinel? Aceea a pedepsei corporale, a autoritarismului, a încazarmării fără culori, a unui om fără grijă la comportament, măcinat de nerecunoștința semenilor, a unui jucător important al Generației de Aur care își reneagă majoritatea foștilor colegi. Pe cine să atragă așa ceva?

Cine să investească într-o astfel de „firmă”? Dorinel crede, ca pe vremuri, că un meci se reduce la tabela de scor. Dar Wenger a stat zeci de ani fără nici un titlu la Arsenal, ba când și când a mai și încasat bătăi sore cu moartea, și tot a rămas o figură iconică a fotbalului mondial. Prin proiect, prin demers, prin promovarea tinerilor, prin eleganță.

Într-o lume lipită cu ochii de Netflix et comp., în care poveștile intră direct în venă, cât e de greu să înțelegi ce mișcă munții (de bani) din loc?

Vestea bună e că nimeni nu e condamnat fără recurs. Oricine se poate schimba și adapta la timpurile pe care le trăiește. Dorinel, ca și tot sportul nostru.

Dacă nu o fac, pot blestema întrega umanitate, ea va trece indiferentă pe lângă ei și îi va premia pe cei care o pricep, din alte domenii, din alte zări. Și nu va arunca nicio privire înapoi. De la dinozauri încoace e povestea planetei.