Cristian Geambașu De ce așa, Claudiu?

• Petrila a renunțat fără comentarii în fața lui Boupendza atunci când gabonezul i-a luat mingea să bată penalty. Nu este un caz încheiat, ci unul deschis despre lipsa de personalitate a tânărului și mai vârstnicului fotbalist român.

Suntem în Giulești la partida Rapid-UTA, minutul este 72, scorul 1-0. Claudiu Petrila se pregătește să bată penaltyul dictat de Szabolcs Kovacs împotriva UTA.

Boupendza, care obținuse lovitura de pedeapsă, exploatând la maximum duelul pentru minge cu Poulolo, vine și își dă la o parte coechipierul, ca să execute el.

Petrila este luat prin surprindere, dar acceptă situația fără să opună rezistență. Boupendza bate prost, pe jos, nu foarte tare, fără fentă, dar mingea trece pe sub portarul Robert Popa și intră în poartă.

Gabonezul celebrează reușita cu un salt împrumutat din gimnastică pe care până și Andrei Ivan îl reușește mai bine.

Legi și teorii

La declarații am aflat că cei doi sunt prieteni și a prevalat dorința lui Boupendza de a înscrie. Varianta cu prietenia a fost vândută de atacantul venit de curând în Giulești la cererea expresă a lui Șumudică.

Cealalaltă, cu dorința în fața căreia te înclini, a fost prezentată de Petrila. Și gata, caz închis, rufele se spală în familie (proverb românesc), legea junglei (aserțiune africană), legea tăcerii (teorie globală).

Pacifiștii, recrutați în general dintre admiratorii Baladei Miorița, vor spune că ce rost avea să inflameze situația Petrila și că legenda împăcării cu soarta a baciului moldovean (deși Claudiu este ardelean) este probabil calea cea mai înțeleaptă. Un mod superior de înțelegere a mersului lumii. Bla, bla, bla.

Abdicarea necondiționată

Cazul nu este însă închis deloc. Abdicarea necondiționată a lui Petrila în fața cuiva venit de câteva zile la Rapid nu vorbește doar despre tupeu și neobrăzare din partea lui Boupendza și despre timiditatea lui Petrila.

Lipsa de personalitate a jucătorului român, indiferent de numele lui, nu este o problemă genetică, ci o carență de educație.

Tinerilor noștri nu le este cultivată personalitatea, care, în situații limită, presupune o doză substanțială de nesupunere. Le sunt stimulate însă alte trăsături. Viclenia, șmecheria, duplicitatea, prefăcătoria.

Fotbalul însuși este un mediu care nu prea face casă bună cu caracterul, dar la noi lucrurile sunt duse și mai departe.

Teama de represalii

În actul de renunțare al lui Petrila mai trebuie citit ceva. El știa că dacă s-ar pune contra unuia dintre protejații lui Șumudică s-ar expune furiei acestuia. Și a funcționat instinctul de conservare împachetat în teoria prieteniei.

„E greu cu Șumudică” a spus mândru antrenorul despre el însuși, referindu-se la revolta nefinalizată a altui protejat, numitul N’Jie. Mda. E greu (îngrijorător?!) când vorbești despre tine însuți la persoana a 3-a singular și e și mai greu când persecuți jucători tineri (vezi Rareș Pop) pentru niște mercenari al căror CV conține tot felul de derapaje extrafotbalistice și al căror trecut fotbalistic propriu-zis nu este ceva care să te facă să-i confunzi cu vreun Vinicius sau Neymar.

Șumudică se va blinda de critici invocând țelul sfânt și suprem, rezultatul. 

Făcându-mi iluzii că prin nu știu ce minune Claudiu Petrila va ajunge să citească articolul de față, sper că va sta un pic pe gânduri. Mai mult decât a stat înainte să-i dea mingea lui Boupendza cel cu creasta de cocoș.