Publicat:
02.07
- Plutim. Avem dreptul. Am trăit prea mult în întunericul ratărilor, drumurilor înfundate, a veșnicelor șantiere, așa cum sunt cele din București, unde orice săpătură durează cât construcția unui bloc.
Am fost nimeni, am luat bobârnace de dimensiunile unor bile de demolat clădiri, am retrogradat în Liga Națiunilor alături de țări în care fotbalul e pentru cei netalentați. Așa că avem dreptul să plutim. Dar nu mult. Nu la nesfârșit. O să dăm cu capul de cer și o să doară.
Chiar și cei mai serioși analiști cred că putem elimina Olanda. E ca hipnoză națională. Nu contează că în minutul 24 al meciului cu Slovacia eram eliminați și că dacă Niță nu scotea in extremis, cu piciorul, o minge care n-a vrut, din fericire, nici să meargă mai la stânga, nici mai la dreapta, eram la fel de plecați acasă.
Am trăit o ruletă rusească
Piciorul bravului Niță și sacrosantul noroc care ne urmărește ca un soare în plină noapte au făcut diferența dintre amarul unei eliminări și mulțimile ieșite să sărbătorească în piață. Sigur, e un pic de exagerare. O sumedenie de evenimente au concurat la finalul fericit. Dar e clar că am trăit o ruletă rusească. În ciuda acestui adevăr și a diferenței nete de clasă fotbalistică dintre noi și adversari, optimismul e la zenit. Minunat. Numai să mai vrea și zenitul ăsta care ne-a fost ca un câine credincios.
Naționala noastră face o mulțime de lucruri bune. Iordănescu al II-lea a creat un vestiar, apoi un grup, apoi un proiectil fotbalistic. Oamenii ei sunt dedicați, muncitori, lipsiți de ifose, au umilința celor care știu că nu au nimic în afară de sudoare și unitatea lor. Că nu sunt nimic unul fără celălalt. Că trăiesc o aventură frumoasă ca un vis de vară și că nu vor ca ea să se termine.
Această echipă are ceea ce lipsește locuitorilor României în ansamblul lor, niște reguli și o direcție. Sigur, e mai ușor cu un pumn de oameni. Dar nu e mai puțin un fabulos exemplu despre ce poți face fără să dai pe dinafară de daruri de la ursitoare. Poate va folosi și la altceva în afară de consumul de bere și inflația de urale.
Totuși, această națională minunată în spiritul ei e o echipă săracă fotbalistic. Nici nu are cum să fie altfel. Fotbaliștii ei și-au depășit deja nivelul de competență. Oamenii lor de bază s-au luptat la retrogradare în Turcia sau Serie B, au arat deșerturile Arabiei sau au suferit pe bănci de rezerve în Spania.
Disperant de puțin
Nu mai stau să fac comparația cu echipele la care joacă olandezii că ne apucă durerea de cap. Entuziasmul lor în meciuri, capacitatea speculativă, credința că își pot face singuri destinul ne obturează realitatea tehnică, una care e, totuși, fără recurs. Cu Slovacia, tot într-un soi de meci eliminatoriu, procentajul de pase corecte a fost sub 70%, ceea ce disperant de puțin.
Greșim mult pentru că, la acest nivel, viteza la care se joacă e alta decât în tot restul anului. Apoi nivelul de dueluri câștigate chiar la jucători care au în fișa postului acest capitol, e de asemenea mic. Fundașii centrali sunt la sub 60%, fundașii laterali pe la 50%, cei doi Marin chiar sub acest nivel. În fața unor jucători de top care mai și funcționează ca echipă astfel de statistici devin neiertătoare.
De unde vor găsi fotbalul pe care nu îl au? E un mister, mai ale că lipsește și Bancu, cel mai bun om cu Slovacia conform Sofascore. Apropo, nici o mirare că lipsește, în campionat e lider la cartonașe galbene. Iată limitele.
Aceștia suntem, admirabili până când tot ce s-a întâmplă cu fotbalul nostru ne stabilește o barieră clară. Sigur că, înțelegând că nu ne putem sălta evident nivelul în câteva zile, mizăm pe bubele olandezilor. Că au o problemă cu Koeman. Că e schimb de generații. Că au unii nu pun chiar osul. Îți vine să zâmbești. Dar e și frumos.
O bornă dintr-un lung traseu al unei generații
Această mobilizare sufletească, acest subiectivism cras sunt mai bune decât răceala care ne-a traversat ani la rând la câte un sfârșit de calificări sau, rar, de turnee finale. Asta nu înseamnă că vom trece de Olanda. Într-un fel, am jucat deja finala, dar pe teren e posibil să conteze fotbalul. Care ne cam lipsește.
Da, ăștia suntem, cum a zis Mihăilă. Dar ăștia suntem – sunt de fapt – acum. Acest Euro, că se termină miercuri sau oricând, nu trebuie să fie un capăt de drum, ci doar o bornă dintr-un lung traseu al unei generații și chiar al mai multor generații. Așa vom scăpa din acest „acum ori niciodată” și vom trece în „acum și-ntotdeauna”.
Nu ne mai trebuie o mărgică, o excepție, un foc de artificii și apoi înapoi beznă. Acești oameni și acest fotbal trebuie să apese în această treaptă și să suie, cu îndârjire, spre fotbalul mare, cu obstinație, cu sacrificii, cu amintirea acestor zile. Iată marea victorie, dincolo de orice calificare.
Să fie acum începutul unui drum care să ne ducă spre altceva. Spre o altă Generație de aur. Nu numele contează. Contează istoria. Memoria. Nu putem pluti la infinit. Trebuie să ne găsim pământul și să îl lucrăm temeinic. Un alt sfert de secol până la o astfel de performanță ar fi prea mult. Mult prea mult.
