„Patria mea e diferită” Ce ne arată Turcia la EURO: rivalitate uitată, critici dureroase și fani impresionanți

• Din momentul în care au aterizat la Berlin, salutați cu tunuri de apă pe pistă, turcii au fost acasă. În multe feluri erau deja. În altele însă nu vor fi niciodată.

Germania are o comunitate uriașă de aproximativ 3 milioane de oameni născuți în Turcia sau care au părinți veniți de acolo. Jumătate din ei au cetățenie germană. 

O hartă publicată în presa din Turcia ne arată de unde vin jucătorii aleși de Montella pentru turneul final. De fapt, la unii e vorba de localitățile de origine ale părinților. 8 dintre ei sunt născuți în Olanda, Austria sau Germania. Dar au ales să joace pentru patria familiilor lor.

„E o generație semnificativă care a emigrat acum 30 de ani și a avut copii în străinătate. Azi, acei copii au ales să reprezinte țara care este casa părinților lor. În echipa națională acesta este un aspect emoțional și un sentiment extraordinar de apartenență pentru mulți dintre acești copii”, povestea recent Pablo Zabaleta, secundul lui Sylvinho la naționala Albaniei. 

Eroii părinților

Această alegere bazată pe emoție și pe o dragoste de casă transmisă generațional e valabilă și pentru turci. O simți în cuvintele lui Huseyin Calhanoglu, care își îmbrățișează fiul, pe Hakan, după meciul cu Cehia și îi spune că este un erou.

În lacrimile lui Seher Muldur, care a plâns în hohote alături de noră după golul fiului ei, Mert, cu Georgia.

În bucuria lui Feyzullah Kadioglu, al cărui fiu, Ferdi, a ales să reprezinte țara natală a tatălui său, deși avea variantele Olanda, unde s-a născut, și Canada, de unde e mama lui, Diane Matla.  

Bizim çocuklar - copiii noștri

Fotbalul ne dă mereu un puternic sentiment de apartenență, pe care turcii l-au dus la superlativ la acest EURO.

Zeci de mii de turci au cântat pe Signal Iduna Park „Patria mea e diferită”, de Ayten Alpman, care răsuna în radiouri în anii ‘70 și a devenit și mai populară în 1974, odată cu ceea ce turcii numesc „Operațiunea de pace în Cipru”.

Un cor impresionant, ce a adus lacrimi în ochi inclusiv în rândul jucătorilor:

Turcii își numesc naționala „Copiii noștri”. Nu e o întâmplare. Iar pentru părinții lor, acești copii sunt eroi pentru că au reușit să-i transporte pentru o clipă în țara din sufletul lor, chiar și de la mii de kilometri distanță. Să-i facă mândri și să le arate că sacrificiul lor nu a fost în zadar.

• În aceeași notă familiară, comentatorii turci le spun jucătorilor pe numele mic: Ismail, Kerem, Arda, Kenan, Hakan, Salih...
• Internetul ne dezvăluie care ar fi motivul: internaționalii turci au avut inițial doar prenumele pe tricouri, pentru că legea folosirii numelor de familie a fost dată abia în 1943, iar naționala fusese înființată în 1923. 

La „copiii noștri” s-a gândit și căpitanul Calhanoglu, când a cerut în conferința de presă de după 0-3 cu Portugalia să nu fie criticați tinerii: „Spuneți ce vreți, dar nu despre ei!”.

Rugămintea sa a fost cu atât mai semnificativă cu cât, întrebat de criticile la adresa propriei persoane (variațiuni pe tema „De ce nu joci la națională la fel de bine ca la Inter?), i s-a pus un nod în gât și a fost nevoit să facă o pauză înainte să poată continua, cu lacrimi în ochi.

E clar că îl dor criticile, dar preferă să îi fie adresate mai curând lui decât „copiilor”: 

Din păcate, există un Hakan care aleargă și luptă din greu pe teren, dar nu poate obține rezultatele pe care le dorește. Sunt aici mereu să primesc aceste critici. Nu am experimentat niciodată asta în Germania sau în Italia, doar când joc pentru Turcia. Nu știu de ce și sunt trist. Dar vreau să fie îndreptate către mine, nu către cei tineri din echipă Hakan Calhanoglu

Rivalitate uitată

Vorbind de jucători, în vestiar surprinde unitatea. Spun surprinde pentru că rivalitatea în fotbalul din Turcia e dusă la rang de artă, iar pe finalul sezonului a fost război între Fenerbahce & Beșiktaș vs Galatasaray, pe teme de corupție, arbitri și luptă inegală la titlu. Totul a culminat cu retragerea de pe teren a lui Fener în Supercupă, în semn de protest, și cu un derby de titlul în Süper Lig cu cuțitele pe masă. 

Pe teren, în tricoul alb-roșu cu semiluna pe piept, internaționalii n-au echipe de club. Dai într-unul, sar alți cinci la bătaie. Îl faultezi pe unul de la Galatasaray, te trezești cu doi de la Fener lângă tine. Dă cineva de la Beșiktaș gol, îi sare în brațe rivalul de la Galata.

După meci, Baris Alper Yilmaz se hârjonește cu Irfan Can Kahveci și dansează cu Cenk Tonsun. Acum o lună erau dușmani. Nu mai există alte culori. Doar alb și roșu.

Turcia e cu adevărat o nație și o națională specială. Cu entuziasmul generat de ea în minte, am selectat și alte câteva momente simpatice, inedite, amuzante sau memorabile create de turci în faza grupelor:

Ismail „Turkish Airlines” Yüksek

Mijlocașul İsmail Yüksek s-a „aruncat” de pe panou la primul gol cu Cehia, vrând parcă să sară direct în mulțimea care era însă mult prea sus. S-a ales cu porecla „Turkish Airlines”, datorită „decolării” încercate:

Golul lui Cenk Tonsun l-a prins pe bancă pe Ismail, fusese înlocuit, dar asta nu l-a împiedicat să plonjeze în fața peluzei în papuci:

Ironii cu Istvan Kovacs

Recordul de cartonașe acordate de arbitrul Kovacs la Turcia - Cehia 2-1, 20, a fost subiectul glumelor pe net, iar una dintre acestea are aproape 17 milioane de vizualizări și un milion de aprecieri: un telespectator turc se trezește cu Istvan la ușă, acordându-i și lui un „galben”:

Respectul tinerilor față de veterani

„Bijuteria coroanei”, Arda Guler, care e privit ca un star în devenire la Real Madrid, la doar 19 ani, încă sărută mâinile antrenorilor în semn de respect, așa cum o făcea la Fener.

Iar la golul lui Calhanoglu cu Cehia a avut loc un moment special, care a făcut înconjurul presei turce sub titulatura „sărutul prințului moștenitor pentru regele său”.

„Mai aproape ca la TV”

Pe stadionul din Hamburg, înainte de 2-1 cu Cehia, Hakan Calhanoglu le-a arătat colegilor locul de unde a dat gol direct din lovitură liberă cu Dortmund, în 2014. „De aici? Pare mai aproape ca la TV!” au l-au tachinat aceștia.

Kerem Potter și pocalul de foc

Kerem Aktürkoğlu a sărbătorit și la EURO așa cum o face la Galatasaray: fluturând o baghetă magică.

„Totul a început când mi-am cumpărat ochelari care semănau cu ai lui Harry Potter. Am astigmatism și îmi obosesc ochii. Am pus poza pe Instagram, cineva mi-a zis Kerem Potter, iar eu sunt un mare fan al lui Harry. Așa că mi-a venit ideea să sărbătoresc golurile cu o baghetă imaginară. Cred că a devenit marcă înregistrată”, povestea în trecut mijlocașul ofensiv.

Iată-l cu Georgia:

Steagul sfânt

Pe o stradă din Germania, în entuziasmul creat de favoriți și cu drapelul pe acoperiș, un fan turc a oprit imediat mașina și a coborât când a văzut un steag al Semilunei pe jos. L-a ridicat și l-a luat cu el, în semn de respect. 

Tot cu Tarkan și după 22 de ani

Turcilor nu le place imnul comandat de Federație pentru EURO 2024. Ascultă tot Tarkan - Bir Oluruz Yolunda (video mai jos), melodia Mondialului din 2002: „Cel nou e mai mult o reclamă la Trendyol și un zgomot neplăcut, care se repetă timp de 2 minute”.

Le e dor de perioada lor de aur. Generația care a terminat pe 3 la Mondialul din 2002 și cea care a ajuns în semifinale la EURO 2008. Cele două au în comun doar 4 jucători: portarul Rüstü Recber, fundașul Emre Asik, mijlocașul și căpitanul din 2008 Emre Belözoğlu și atacantul Nihat Kahveci. 

Alaba, suporter Cim Bom Bom

David Alaba, mare fan Galatasaray, s-a pozat la EURO cu jucătorii „leilor” din Istanbul. Acum, naționala lui va da piept cu ei. Alaba nu joacă din cauza accidentării grave suferite la Real Madrid, dar e în stafful Austriei. 

De partea cealaltă, Mert Muldur e născut la Viena și va înfrunta țara în care a crescut.

Pe turci îi motivează și amicalul pierdut cu austriecii în martie, 1-6, care s-a lăsat și cu bătaie, astfel că au mai câteva polițe de plătit marți.

Special handshake

Kenan Yildiz și Salih Ozcan au un salut special pe care-l exersează cu fiecare ocazie:

1, 2, 3... Türkiye!

După calificarea în optimi, turcii din tribune au rămas pe arena din Hamburg mult după fluierul final, pentru a sărbători alături de favoriți:

P. S. Apropo de imigranți și de diversitate. Internaționalul canadian Alistair Johnston i-a răspuns recent unui utilizator pe Twitter, care semnala diferența dintre 11-le Canadei din urmă cu 24 de ani și cel de acum, considerând „tragică” prezența jucătorilor de culoare în număr atât de mare în naționala actuală.

Replica a fost una pe măsură: „Ce-ai zice dacă ți-aș spune că eu și ceilalți doi jucători «albi» din poză suntem tot fii de imigranți? Aceasta e Canada. Puterea noastră stă în diversitate și asta face țara noastră atât de specială - nu tragică”. 

Johnston se referea la el însuși, fiu de imigranți nord-irlandezi, la Milan Borjan - născut în fosta Iugoslavie și la Stephen Eustaquio, fiu de imigranți portughezi. 

Articol inspirat de doi dintre cei mai buni „decari” pe care îi știu: Yildiray Basturk și Hakan Calhanoglu