- Prezentarea prelungirii contractului lui Nistor pe site-ul U Cluj e o poantă bună.
- Într-o cromatică de film apocaliptic, căpitanul aleargă cu un deget la buze și altul îndreptat spre propria persoană urmărit de doi dinozauri.
De fapt, Nistor se urmărește pe sine. El este și fotbalistul, și dinozaurul. E un bunic, îl caută pensia pe acasă și el dă goluri și pase de gol.
A contribuit direct la aproape o treime din reușitele echipei sale care șade în fruntea clasamentului, cu o etapă excepție, din august.
Nistor e un tip pontos, care regăsește la 36 de ani capacitatea de a-și trăi probabil cea mai frumoasă perioadă a carierei.
Nu are apăsări, nu mai are supărări crâncene, parcă a înghețat timpul și se distrează într-o permanentă zi de azi.
Bun, dar sunt doi dinozauri. Cine e celălalt? Mănăstire-ntr-un picior. Chipciu. Cunoscut și recunoscut pentru interviurile de după meciuri. De multe ori spune că și el a obosit să se tot audă.
Intervențiile lui Chipciu sunt un magnet
Drept, câteodată pare că vorbele îl depășesc pe turnantă și îl așteaptă cu un rictus ironic să treacă și el linia de sosire. Îți induce un soi de teamă pentru ceea ce ar putea debita, pare că se lansează fără plasă de siguranță în acrobații logoreice pe care le urmărești cu sufletul la gură.
Dar oricum ar fi, intervențiile lui sunt un magnet. Îți place sau nu, ești sau nu de acord cu ce zice, nu schimbi canalul. Pentru că, până la urmă, acest om nu produce vorbe de plastic. E autentic, calitate aparte printre cei în fața cărora un microfon pare un pistol.
Chipciu e sincer cu el și cu ceilalți. De aici anumite declarații care îți fac ochii mari. Că nu și-a dorit să fie titular cu Lituania sau că înjurăturile altora către el îi dau o stare frumoasă. Nu excludeți ironia. Și, de multe ori, autoironia.
Probabil că nimeni nu s-a criticat mai mult ca el. În fotbal nu e de bonton să critici, dar lui nu îi pasă. Nu îi pasă de ce zic alții, îi pasă de ce zice el.
N-au vrut să rămână doar fotbaliști
Chipciu, care, după mine, n-a mai fost același de la acea accidentare urâtă cu mai mulți ani în urmă, pe când juca la echipa numită pe atunci Steaua, e celălalt dinozaur cu care U Cluj a devenit de speriat în acest campionat.
El și Nistor sunt pe un drum aparte. Și pentru că, poate, n-au vrut să rămână doar fotbaliști.
În fotbal mai e ceva care nu e de bonton. Să faci politică. Și să „citești ziarele”, cum se exprimă unii fotbaliști, deși ziare de sport nu mai există, mai sunt doar site-uri. Chipciu nu e de bonton.
Și-a mărturisit teama de a trăi într-o țară condusă de om pe cal care promite cai verzi pe pereți. Într-un fotbal care a votat în majoritate, după cum arată semnele, cu Călin Georgescu, dat fiind că s-a sincronizat la cruci cu toți ultraortodocșii datului cu piciorul în minge, poziția lui, singulară, a demonstrat curaj și conștiință.
Indiferent de alegerile fiecăruia, atunci când ai altă părere decât marea masă a celor din jurul despre un subiect fierbinte înseamnă că ai depășit fricile mici care îi guvernează pe mulți. A-ți asuma o asemenea poziție deschis poate fi sinucigaș. Dar Chipciu nu mai știe să „facă frumos”. A trecut de asta.
Chipciu a plecat în cantonament cu trei cărți, dintre care una despre Rusia declarând că „îmi confirmă lucruri pe care le bănuiam”. E un fericit că trebuie să afle din cărți ce înseamnă Rusia, unii au trăit pe pielea lor fericirea adusă de la Răsărit.
Generații întregi s-au stins fără să mai prindă ziua în care oroarea impusă în ‘48 s-a sfârșit și probabil că se răsucesc pe unde ori fi, unii prin gropi comune, aflând că urmașii lor venerează acea perioadă.
Fotbalul trebuie vorbit bine ca să capete sens
Chipciu măcar vrea să afle. Și ar fi bine să încerce și altceva decât să-și confirme mereu ideile, altfel va rămâne, ca mulți alții, în bula care va fi înghițită de o bulă mai mare. Dar citește. Probabil că se râde de el, deși nu cred că așa de mult.
Cred că din ce în ce mai mulți fotbaliști citesc, se vede din declarațiile mult mai articulate ca în trecutul nu foarte îndepărtat. E o bucurie, pentru că fotbalul trebuie vorbit bine ca să capete sens.
Până la urmă, Chipciu și Nistor demonstrează ce se poate face într-un campionat în care nu aterizează cei mai buni fotbaliști din lume. Se poate și cu mai puțin fotbal, dar cu mai multă construcție interioară.
Fotbalul se joacă mult cu capul, dar și mai mult în cap. Alex și Dan sunt pe drumul ăsta. Cine știe unde vor ajunge? Nimic nu e garantat.
Nu cred însă că vor regreta acest timp în care apusul lor luminează părticica asta de pasiune a noastră.