Publicat:
28.06
Actualizat: 29.06
- România s-a calificat, românii sărbătoresc. Cum se fixează momentul în istorie? La noi, nu și printr-o primă pagină memorabilă. Pentru că nu mai avem.
- Nu stau să plâng după presa tipărită. Dacă nu mai e înseamnă că nu a meritat să mai fie.
- Dar, odată cu ziarele, a mai dispărut ceva care folosea. Prima pagină era o instituție. Aceea era medalia de aur a zilei de sport.
Nu sunt nostalgic. Am renunțat la acest sport. E ca și cum ți-ai da palme. Suprimarea printului din media de sport e o evoluție firească, n-are sens să-i spunem involuție.
Și n-are sens nici să ne comparăm cu alții. La fiecare e cum vrea consumatorul să fie. Și la noi consumatorul nu vrea. Abia dacă poate „scrolla” eficient în timp se conduce, mănâncă, îl ascultă (chipurile) pe interlocutor, vede un film sau doarme. Abia așteaptă vacanța ca să poată spune: „În fine, pot și eu scrolla liniștit!”. De unde timp de citit?
Plus că, ați observat?, de când sunt mai puține ziare e și mai puțină mizerie pe străzi, nu mai zboară paginile bezmetice în voia vântului, ca punga din „American Beauty”. Sau nu? În fine. Ziarele de sport au dispărut. E cum trebuie să fie.
Dar, odată cu ele, a mai dispărut ceva care folosea. Prima pagină. Prima pagină era o instituție. Azi există, sigur, prima știre de pe site-uri care ține loc de prima pagină. Dar nu e același lucru, și nu e în mod fundamental.
Lupta pentru atenție online
„Prima știre” electronică rar ține mai mult de câteva minute. E mereu înlocuită cu alta și cu alta și într-un ritm de permanentă luptă pentru atenția scrollerului. E ritmul vieții pe care o trăim. Nimic de reproșat. Numai că așa se pierde un fel de fixare în ochiul și conștiința citiorului esențializarea unei zile de sport pe care o reușea presa tipărită.
A crea o primă pagină presupunea de multe ori dezbateri furtunoase, stoarcere de creieri, calcule, predicții, conjurarea inspirației, arhitecturi complicate, cântăriri de finețe.
Că au dispărut toate acestea iar nu e nici o dramă. Dar poate fi una rezultatul acestei vaporizări: acel „wow” mut al cititorului de îndată ce dădea cu ochii de prima pagină pe tarabe, în chioșcuri, la geamul mașinii, pe un birou sau într-o cafenea.
Cu acea primă pagină rămâneai o zi. Aceea era medalia de aur a zilei de sport. Subiectul și titlul deștept. Erai ștampilat mental de acea primă pagină. O duceai spre prânz și seară, către noaptea în care se crea o nouă prtimă pagină. Cum va arăta mâine?
Suntem mai informați, dar cunoaștem mai puțin
Azi nu mai există mâine. Există doar azi. Există doar acum. Am ales să nu avem trecut sau viitor ci doar acestă clipă ca într-un bufet permanent în care trec prin fața noastră, ca la running-sushi, mereu și mereu, minifeluri de mâncare, nu avem timp și tihnă să mestecăm că mai vine unul, nu avem timp să înghițim că avem deja altul în gură. În ochi.
Suntem mult mai informați, dar studiile spun că de fapt cunoaștem mai puțin. Nu împărtășesc neapărat acest pesimism pentru că lumii i s-au cântat atâtea prohoade încât să fii profet în zona asta e la fel cu șansele de a câștiga la 6 din 49. Dar e limpede că nu avem timp prea mare de a digera. „Run, Forest, run!”, ni se induce mereu. Dați click, dați click, copii, numai dați click!
E ca la o sală de întreținere fizică în timpul orei de cycling. Ați experimentat? Tam tam tararam, tam tam tararam, dă-i, dă-i, ține, ține, hai că poți, bam bam bararam! Din când în când te trece dorința mistuitoare de a-i trage una antrenorului. Te oprește doar musculatura lui muuuuult mai dezvoltată.
Pagina întâi pentru momente unice
Și ajung la esențial. Esențialul poartă un nume de fată. Numele unei tinere. Amalia Lică. O mai știți? Sper că da. Dar dacă nu vă vine repede în minte cine e, lucrul ăsta se întâmplă, poate, și pentru că nu i-ați fixat numele, imaginea și performanța de pe o primă pagină.
Amalia Lică a dat pe spate mica planetă a gimnasticii ritmice câștigând 4 medalii de aur la Europenele de junioare. Știți cine a mai făcut asta? Nadia Comăneci, în gimnastica artistică, la Skien în ‘75, înainte de magicele Jocuri de la Montreal.
Titlul putea fi „Nadia, uită-te la Amalia!”. Sau mai ușchit: „Nadia, bine ai revenit!”, cu numele campioanei de azi supraimprimat. Sau multe alte variante mult mai deștepte care ar fi adus privitorului o memorie vizuală pentru multă vreme. Și, cumva, în timp, între stâlpii altor prime pagini sau trimiteri din prima pagină consumatorul de sport ar fi construit un pod care să aibă un punct de start, un orizont și un final. O structură pe care să recunoască.
Acum are doar o știre scufundată pe fundul mării virtuale, una dintre miliardele uriașului cimitir al efemeridelor de presă. A, da, poți spune că azi e mult mai smplu, în câteva click-uri găsești tot ce vrei. Dar știi ce vrei?
Apariție, dispariție, click
Nu e nici o dramă, nici o Atlantidă. Vom merge mai departe foarte bine. Doar că e posibil să rămâne în urma acestui marș o mulțime de momente care ne-ar putea folosi și o sumedenie de sportivi care păstrați mai aproape de conștiința noastră ar putea avea alt suflu. Poate, nu știu.
Primele pagini creau o comunitate. Un loc în care oamenii se recunoșteau. Această societate a dispărut. Se mai reconstituie în timpul marilor succese, deloc dese.
Trebuie să fii David Popovici sau Simona Halep ca să rămâi permanent în mintea majorității. În rest, canotoarele, handbalistele, Cătălin Chirilă (repede, cine e?), voleibalistele și tot restul poporului sportiv apar și dispar în acest malaxor.
O știre mică pe un telefon cu un ecran de câțiva centimetri pătrați, nici n-a apărut bine că a și plecat. E mai jos și mai jos și apoi la fund de tot. Dacă erai la toaletă ai ratat-o. Exagerez. Dar nu prea tare.
Lumea fără dinozauri. Și fără povești?
Nu se mai vindeau oricum demult ziare în cantități mari. E un contrargument valabil. Dar un ziar nu era neapărat citit doar de cumpărătorul lui. Mai trecea din mână în mână. Mai rămânea pe un birou. Pe vreo masă într-un local public. Oamenii îl ridicau sau doar aruncau ochii pe el. Și primeau o memorie. Mai mică sau mai mare, dar o primeau. Unii citeau și abia după își dădeau seama că ziarul era vechi câteva zile. Aaa, pfff!... Ei, asta e. Nu mai poți să dez-citești. Mergi înainte. Cu tot.
Hârtia fixa povestea. Iar pozele tipărite, decupate, chiar se fixau pe pereți, pozele cu idoli la care să te zgâiești cât e ziua de lungă și să visezi că poți fi și tu ca ei. Și unii chiar au fost.
Mai zic o dată, nu stau să plâng după presa tipărită. Dacă nu mai e înseamnă că nu a meritat să mai fie. Lumea a continuat, și chiar mai bine, fără dinozauri, deși la vremea aceea era greu de imaginat fără ei.
În ce ne privește, va exista sport și vor fi mari sportivi care să uimească, să nască iubiri. Îmi pare însă că galeria idolilor s-a restrâns la cei pe care mitraliera știrilor îi ține în heavy rotation.
Restul rămân în universurile lor din umbră. Și poate ar merita mai mult. Poate și noi.
.jpg)
