Publicat:
11.11.2024, ora 11:15
Actualizat: 11.11.2024, ora 12:17
- Cristian Gațu dezvăluie, într-un dialog cu Cristian Geambașu, episoade tabu din istoria echipei naționale, aducând în prim-plan personaje și întâmplări care definesc o epocă glorioasă a sportului românesc
- Personalitate complexă și polivalentă, Gațu a fost 6 ani fotbalist junior la Dinamo și vicecampion național la șah, a debutat în handbal la Rapid și a făcut istorie pentru Steaua
- El povestește azi, cu amărăciune, despre „șmenuri, ciuguleli și combinații” ale celor care conduc handbalul românesc și despre cum invazia străinilor a prăbușit nivelul naționalei
A fost odată ca niciodată o echipă care stăpânea lumea. Că dacă n-ar fi fost nu s-ar mai fi povestit. Un mare scriitor spune mereu că lumea e o alcătuire de povești. Respectivul a și fost condamnat la moarte pentru asta de un ayatollah căruia nu îi plăceau poveștile.
Cristian Gațu a extins teoria scriitorului povestitor. În felul lui unic, Gațu povestea cu mingea pe teren. Pasele lui erau basme care nu adormeau copiii, ci hipnotizau adversarii. Incursiunile lui în terenul acestora provocau daune ireparabile zidurilor alcătuite din namile de doi metri. Pachete de mușchi se prăbușeau în mormane de carne flască.
Aidoma altor colegi de generație, dublul campion mondial la handbal Cristian Gațu este amenințat de alt ayatollah nemilos. Uitarea colectivă. Aceasta este o condamnare aproape la fel de grea ca sentința supremă împotriva gândirii libere.
Poate că este datoria acelora dintre noi care și-au populat imaginarul copilăriei și adolescenței cu isprăvile lor să nu îi lăsăm pe acești oameni să rămână doar amintire difuză. Cât încă mai sunt printre noi să îi celebrăm și mai ales să îi ascultăm. Vom descoperi că lumea aceea a lor nu era atât de diferită de a noastră, așa cum greșit ne închipuim.
La 79 de ani, lucid și caustic, Cristian Gațu și-a păstrat o sprinteneală a mersului proprie doar sportivilor. Anii nu l-au adus de spate, umerii nu au căzut. Probabil că este acolo, în ținuta verticală, și îndârjirea de a spune nu. Nu trecerii timpului. Da prezentului.
Ultima oară când ne-am întâlnit pentru un interviu erați încă președintele Federației Române de Handbal și am mers să vizităm Centrul de Excelență de la Sighișoara. Unde vă mai plasați acum în peisaj, domnule Gațu?
Eu nu mă mai plasez nicăieri, poate doar în fața televizorului pe care îl deschid dimineața. Unde să mă mai plasez dacă atunci când au fost ultimele alegeri la federație (n.red., din 2022) pe mine și pe Cornel Oțelea ne-au ținut la ușă?
Nu aveați dreptul să fiți în sală?
Tu ce crezi? Suntem printre membrii istorici ai acestui for. Crezi că trebuie să explic?
Dedu era să facă bani, Din o dă cu arbitrii
Nu. Vorbiți de alegerile în urma cărora a ieșit președinte Constantin Din.
Da, un fost arbitru internațional. S-au făcut șmenuri la votare. De unde până unde un arbitru șeful federației? Prima și singura măsură de care știu a lui Din a fost să mărească baremul arbitrilor. O mai fi făcut și altele, dar eu asta am reținut.
Dar succesorul dumneavoastră la conducerea federației a fost Alexandru Dedu.
Dedu era cu banii. Ideea este că eu l-am încurajat să ajungă președinte în contextul că îmi ajunsese și voiam să mă retrag. Știam că a jucat în handbalul mare, la Barcelona, la Wuppertal, Porto. Am zis că vine cu o mentalitate profesionistă.
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
Cum adică era cu banii?
Să ciugulească din orice, contracte, sponsorizări.
Dar cei de după dumneavoastră au înființat și ei noi centre de excelență în afara celor de la Sighișoara și Râmnicu Vâlcea. La Baia Mare, la Timișoara, la Brașov, Sfântu Gheorghe.
Teoretic există, dar ai auzit de vreun rezultat? Să vină să spună cineva, iată, acești 3 sportivi sunt rezultatul muncii noastre. Dacă te duci acum unde ai fost cu mine, te iei cu mâinile de cap. Nimeni nu promovează pe nimeni.
Invazia străinilor în handbalul românesc
Asta poate și din cauză că jucătorii străini au inundat campionatul.
Mai întâi a fost la fete, acum s-a generalizat și la băieți. Bineînțeles că asta este cauza, cât cuprinde. Eram supărați, unii dintre noi, că suntem invadați de jucătoare străine, acum e același fenomen și la băieți.
Cu ai noștri ce se întâmplă?
Nu se mai pot dezvolta. Nu avem fond de jucători tineri. La rândul nostru, am fost toți acolo când eram tineri. Ne jucam cu mingea la început, eram încurajați, apoi promovați. La scurt timp, luam locul altora. Era un lucru natural, firesc.
Susținătorii importului masiv pretind că străinii cresc nivelul campionatului, că stimulează și dezvoltarea alor noștri.
Nimic mai fals, totul este artificial.
Uitați, Dinamo face performanță în Liga Campionilor. Militaru e om de bază în apărare.
Da, joacă în apărare până dă primul pumn și este eliminat definitiv. Dar să te întreb ceva. Pe Stanciuc, talent real, de câte îl vezi jucând în meciurile europene?
Nu prea spre deloc. Nici calificarea naționalei masculine la Campionatul European după o pauză de ani nu ar fi semnul unui reviriment?
Nu, e doar o impresie. Repet, e ceva artificial. Performanță este atunci când câștigi ceva. Și nu o dată, ci cu repetiție.
„Pintea nu știe nici acum, la 34 de ani, să prindă mingea!”
Nu sunteți prea exigent?
Sunt cătrănit și pe fete. Doamna Neagu s-a supărat, nu știu pe cine, că ea nu mai vine la națională. Acum a anunțat că se retrage de tot. Ea și cu cealaltă Cristina (n.r. - Laslo) stăteau în tribună relaxate, râdeau, în timp ce echipa (n.r. - națională) pierdea. Mă uit și la Crina Pintea, nu știe nici acum să prindă mingea. Și are 34 de ani!
Dar jucători străini au apărut în campionatul nostru și când erați la federație.
Da, eram nemulțumit, dar la presiunea cluburilor am acceptat 3 jucători străini în lot. Apoi au vrut să aibă 5 în lot, dar am pus condiția să nu fie mai mult de 3 pe teren în același timp. Adică îi forțam să joace cu 4 români mereu. Acum nu mai este nicio barieră, poți să ai oricâți. În lot sau concomitent pe teren.
Simțeați că îi încurcați?
De-asta au și respirat ușurați când am plecat. De aici cred că mi s-a tras, că nu le făceam jocul.
Totuși, la fete sunt transferate jucătoare de mare calibru.
Mercenare care vin ca la un fel de odihnă și la salarii de peste 10.000 de euro.
Xavi Pascual, meseriaș, dar după bani
Bani publici în mare proporție. Dar în felul acesta am atras și antrenori importanți, nu puteți nega.
Ca acest Xavi Pascual, care a plecat după bani la Veszprem și ni l-a lăsat aici pe fiul lui, pe Alex. Am vorbit cu Pascual tatăl când a venit în România, isteț de moare. Ia-ți un antrenor secund român, un tânăr, i-am zis. Pleci mâine, poimâine, lași pe cineva în urmă.
Și?
El a venit cu 3 spanioli de-ai lui, nici măcar tineri. La un moment dat, când în afară de Dinamo antrena și naționala, vorbea cu ei în spaniolă. Păi, ei erau toți români! L-am surprins o dată că își nota câte ceva în română, trebuia să vorbească cu presa. Altfel, meseriaș, dar era fiert după bani.
„Handbalul nu este alt sport astăzi!”
Haideți să călătorim în timp înapoi! Vi se întâmplă să visați noaptea că jucați finala mondială, că sunteți la Paris sau la Berlin, că a apărat Penu, că ați luat mingea și i-ați pasat lui Birtalan, care se înalță peste zid și înscrie?
Știi ce? Chiar visez, mă trezesc uneori noaptea că dau din picioare. Retrăiesc momente ca și cum ar fi fost azi.
Sunt mulți care susțin că handbalul de azi este alt sport și că acum un Cristian Gațu nu ar mai fi posibil. Că se și arbitrează altfel, că la stilul pe care îl aveați s-ar dicta imediat joc pasiv.
Era viteză și atunci când voiam să accelerăm, era și tehnică, aș zice că superioară celei de acum. Aveam toate calitățile posibile. Eu dejucam pasivul, simțeam când voia arbitrul să fluiere și intram în contact cu adversarul, provocam faultul. Să mă lase cei care spun contrariul.
Școala românească de handbal
De ce am decăzut? Când, cum? Sunt întrebări pe care le pun obsesiv.
E ceva care s-a schimbat negativ, jucătorii noștri nu mai au tehnică individuală. Lucruri care se învață. E o problemă și cu antrenorii, nici ei nu mai sunt motivați. Unii muncesc, au ceva rezultate, dar așteaptă și să li se recunoască munca. Pune-mă și pe mine antrenor la națională, încearcă și cu mine, nu doar cu străini!
E doar o legendă că alții învățau de la noi?
Cum să fie legendă, aveam cea mai performantă școală! Ne invitau în Franța două, trei săptămâni cu turnee de pregătire, totul pe cheltuiala lor. Învățau de la noi, își notau. La fel spaniolii, 5, 6, 7 antrenori veneau în România să se pună la curent cu noutățile, își plăteau ei tot, numai să fie aici. Acum, s-a întors roata. Nici nu ne mai bagă în seamă.
Povestea unei mari ratări
Când s-a terminat povestea frumoasă a echipei care câștigase două campionate mondiale consecutive, în ‘70 la Paris și în ‘74 la Berlin?
La Montreal în ‘76, la Jocurile Olimpice, când am ratat aurul în finala cu URSS. Te rog să notezi, e un episod pe care aș vrea să insist.
Insist să îmi povestiți.
Mondialul din ‘74 fusese apogeul, toată lumea ne dădea mari favoriți pentru Olimpiadă. Unici favoriți. Se apropia competiția, rămăseseră cam 4 săptămâni, eram cantonați la Centrul de la 23 August.
Așa. Și s-a întâmplat ceva.
A venit la noi Ioan Kunst Ghermănescu, șeful handbalului de atunci, fostul antrenor al naționalei. Făcuse un pas înapoi în sport și unul mare înainte în politică, era ceva secretar pe toată mișcarea sportivă. Ne convoacă la o ședință.
Și vă dă vești sau era o lecție politică?
Zice. Măi băieți, am să vă dau o veste bună. Eu fiind căpitan, eram deja cu mâna pe sus. Bănuiam ceva. El continuă. Vreau să vă spun că v-am făcut program, vă duceți să vă pregătiți cu rușii, jucați cu ei și meciuri amicale. Faceți meciuri frumoase, îi bateți și vă și pregătiți cu unii dintre cei mai buni.
Finala dinaintea finalei
Suna foarte corect politic.
Nea Johnny, nu te supăra, îi zic, noi de la ei nu avem ce învăța, ei de la noi, în schimb, au. Și pot să învețe să ne dejoace schemele pe care le știm de pe rost până la mâna a 6-a. În plus, îi batem și o să ne intre în cap că suntem mari și tari.
Cum a rămas?
Cum a decis el. Am plecat, i-am bătut de 3 ori din 3 meciuri, o dată la 6 goluri, o dată la 8 și ultima la 9 goluri. Ne-am întors, am plecat la Montreal, dar nu înainte de a petrece câteva zile în SUA înainte de competiție (să vă spălați și voi puțin creierii, zisese Kunst). Am ajuns în satul olimpic, eu eram deja în contre cu el. Ce crezi că ne anunță?
!?
Haideți, mă, că avem meci amical înainte de turneu. Cu cine crezi că aranjase?
Cu rușii?
Da, tovarășii lui. Jucăm, îi batem. Revista care apărea în satul olimpic anunța deja cu majuscule „Aseară s-a decernat medalia de aur la handbal, România este noua campioană olimpică!” Vezi, măi, nea Johnny, ce ne faci? Ne umflaserăm și când am văzut că ne-am câștigat grupele și am ajuns în finală cu ei eram siguri de victorie.
Revolta, retragerea
Dar nu a fost victorie.
Intrăm la meci, lume multă în tribune. Noi începem cu încrucișările. Kicsid, Grabowski, Birtalan, Tudosie, eu cu Stockl sau cu Licu. Au jucat cu mine om la om, ce încrucișare să mai faci, ne-au blocat complet. Scor 19-15 pentru ei, dezastru. Am plâns de necaz, jucaserăm prost, totul se întorsese împotriva noastră.
Și nu s-a terminat aici.
Imediat după meci, intră în vestiar Johnny Kunst cu generalul Marin Dragnea, șeful sportului la acea vreme (n.r. - președintele Consiliului Național pentru Educație Fizică și Sport). Ne-au făcut mincinoși, șmecheri.
Cum ați reacționat?
Fiind căpitan iau cuvântul. Și mă adresez generalului. „Nu mai vreau să raportez nimic acestui ins care toată viața a fost tovarășul Kunst când pleca în Germania și Ion când era în România. Uitați aici tricoul meu și vă anunț că din acest moment mă retrag de la echipa națională!”
Chiar v-ați retras atunci?
Da. Primul meci al naționalei după Montreal a fost prin noiembrie, m-au chemat și pe mine. Vorbesc cu Ghiță Licu, ce facem, mergem? Hai să mergem, nu ne dezbrăcăm, dar să fim prezenți. Ne-au dat o diplomă, mi-au făcut o poză și aia a fost retragerea mea. A, să nu uit!
Spuneți.
Culmea este că singura dată când ne-a premiat Ceaușescu a fost după finala de tristă amintire de la Montreal.
În ce a constat premiul?
Câte o mașină, în funcție de medalie. Dacie la aur, Skoda la argint, Trabant la bronz! Cam cum a făcut Țiriac acum, dar cu alte mașini.
Fotbalist, șahist, apoi handbalist
Aș vrea să încheiem interviul înțelegând cum a fost posibil Cristian Gațu un fenomen în handbal. Știu că înainte de handbal a fost fotbalul.
Am fost vreo 6 ani la Dinamo, la fotbal, idolul meu era Piți Varga. Eram prin clasa a 8-a la Liceul Mihai Viteazu și o dată am intrat în clasă unde am găsit numai fetele.
Și?
Le-a întrebat unde sunt băieții. La handbal, mi-au spus. Hai și eu la handbal! Întreb: „Îmi motivați și absențele?”. „Da!”. „Atunci rămân la handbal!”.
De unde fentele care v-au adus celebritatea? Era ceva nativ?
Poate, dar m-a inspirat foarte mult fotbalul pe care îl jucasem. Idolul meu Piți Varga evolua pe postul de inter dreapta. Se uita la dreapta și o lua la stânga, așa păcălea fundașii.
Petre Gațu, tatăl meu, a fost un reputat ziarist. Dar nu m-a atras meseria lui, deși mă lua câteodată și zilnic cu el la redacție. Acolo jucam șah cu Hristache Naum, tatăl prietenului tău, Radu Cristian Gațu
