Cristian Geambașu Polisportivul

• Marele și uluitorul câștigător al primului tur al alegerilor prezidențiale înoată ca David Popovici, face arte marțiale cu sensei Marinescu și călărește ca Toma Alimoș. Ce îți poți dori mai mult ca iubitor al sportului din această țară? 

Un bărbat călărește îmbrăcat în ie națională, mândru în șa ca Toma Alimoș, haiduc din Țara de Jos. Același bărbat înoată de zici că e David Popovici. Taie apa fluid, profesionist. Crawl în prima, fluture în cealaltă. Mușchii răspund armonios mișcărilor, omul este un atlet desăvârșit care aleargă, face jogging alături de tineri, de copii chiar.

Ceva îți evocă „Olympia”, celebrul film propagandistic nazist al lui Leni Riefenstahl. Cinefilii știu ce spun. La un moment dat imaginile îl arată pe bărbatul grizonant, dar verde, ca practicant de arte marțiale.

Autenticul vizual este întărit de prezența în cadru a lui sensei Florin Marinescu, tipul în jurul căruia s-a țesut o legendă privind condiția fizică impecabilă a steliștilor care au cucerit Cupa Campionilor în 1986, la Sevilla.

Hocheiștii între ei

În ziua în care polisportivul Călin Georgescu a dat peste cap toate beturile pariorilor, Ion Țiriac a vorbit, întrebat, despre cum vede portretul viitorului președinte al României.

Ion Țiriac, înainte de a fi miliardar, a fost și el polisportiv. Polisportiv înseamnă să  practici cu real talent mai multe sporturi, iar nea Ion pe când era junele Nelu din Brașov a făcut-o.

Înainte să fie mustăciosul Țiri, muschetarul partener de mari isprăvi tenisistice al lui Ilie Năstase, Ion Țiriac a fost hocheist. Nu unul de ocazie ca Vladimir Putin, deși unii ar avea câte ceva de obiectat privind talentul conaționalului lui Fetisov, ci unul important, component al echipei naționale a României participant la Jocurile Olimpice de la Innsbruck.

Iată ce a spus polisportivul Ion Țiriac despre profilul viitorului președinte. 

„Întrebarea e destul de complicată, dacă situația din vest se duce spre est. Toate aceste treburi se duc undeva, cumva, unde conducătorii acestor țări au anumite priorități. (...) Eu vă spun ce-mi doresc eu.

Eu mi-aș dori un președinte care să se ducă la Bruxelles și să stea drept, dar drept așa, nu în genunchi. Și să le spună celor din Uniunea Statelor Europene, că nu e Uniunea Statelor Americane... Să le spună cine am fost, cine suntem, cine ar trebui să fim și cine putem să fim. Din păcate, nu prea am avut așa ceva.”

Țiriac, tovarășul tovarășilor și fanul lui C. Georgescu

Las la buna înțelegere a cititorilor acestor rânduri să interpreteze ce își dorește Ion Țiriac. Sau pe cine dorește să vadă președinte.

Important, declarația a fost produsă de unul dintre primii vânători ai țării la evenimentul „110 ani de olimpism românesc”, acolo unde au participat glorii din trecut și glorii contemporane ale sportului nostru. Nadia Comăneci, Mihai Covaliu, Simona Radiș, David Popovici, Elisabeta Lipă.

Pentru aceeași bună percepție a cititorilor noștri trebuie spus că lumea sportului nu este nici pe departe o oază a democrației. Nu a celei în varianta ei occidentală, după care Ion Țiriac, miliardarul capitalist, tovarășul tovarășilor și al tuturor puternicilor zilei, nu se dă deloc în vânt.

Îmi propun să decriptez cât mai curând poziția cel puțin discutabilă a legendelor sportului privind opțiunile și alegerile politice. Și sigur că mi-ar plăcea să cred că atitudinea de mare bun simț a lui David Popovici va răzbate prin jungla rețelelor sociale mai degrabă decât mesajul toxic al lui Țiriac. Dar sunt sceptic.

 Securiștii marțiali 

Pe ecran rulează în buclă imagini cu bărbatul între două vârste, puternic, hotărât, polisportiv. Călărește, înoată, aleargă. Se îmbracă casual elegant, vorbește apăsat, scrâșnit, cu gura ușor strâmbă. Este un securist împachetat în versiunea de patriot recuperator al mândriei naționale.

Alt securist, preparatorul fizic de la Steaua anilor 80, mimează că îl învață să ia centura neagră. Ar trebui să vă explic ce este acela un securist, dar mi-e teamă că e prea târziu. Și oricum, pe mulți nu îi interesează prostia asta cu securiștii. Ori obsesia asta prostească pe care o avem noi cu rușii.

Mai bine, mâncăm șaorma și postăm. Sau postim? Mai bine, și una și alta.