- Îndurați o poveste. Poate fi interesantă.
A fost odată ca niciodată o companie de fabricat automobile căreia i se promisese că la câțiva ani de la instalarea în țara noastră va exista o autostradă care să treacă munții și care să le treacă și produsele mai repede spre Vest.
Anii au trecut, cu zecile. Cum n-am văzut-o noi, n-au văzut-o nici ei.
Dar, obișnuiți probabil cu lucrul în tot felul de zone dificile ale globului, oamenii nu s-au descurajat și la fiecare nou ministru al transporturilor – și au fost, nene, cât pentru 7 țări în deceniile care au urmat! – organizau o delegație cu oficiali dintre cei mai mari ai companiei și se duceau să prezinte noului boss al asfaltului cum cifra lor de afaceri și, prin extensie, încasările la bugetul statului român sunt afectate de lipsa acestei căi rapide, câți bani pierd la fiecare mașină, etc.
De fiecare dată plecau cu promisiuni politicoase și mereu neîmplinite. La noi e o vorbă pentru cineva în situația asta
asta, se zice că a venit bou și a plecat vacă.
Acum câțiva ani, nu puțini dar nici mulți, a fost numit un nou ministru. Și oamenii au luat-o de la capăt, conform obiceiului. Delegație, prezentări, simulări, grafice, statistici. Toată tărășenia.
Noul demnitar a asistat la tot acest balet al prezentării așezat într-o poziție confortabilă, vag plictisit, apoi le-a aruncat oamenilor care păstoreau o nișă industrială valorând zeci de miliarde de euro aproximativ următoarele vorbe: „Mda, las’ că știu eu că ați «băgat» în cifrele astea, nu sunt chiar așa. Vă fac eu autostradă, stați liniștiți!”.
Se spune că aceia care trebuiau să traducă au sughițat. Întâlnirea s-a încheiat. Respectivul ministru a fost schimbat peste doar câteva luni. În urma lui au rămas doar vorbele. Și praful. Și pulberea.
Ideea că un suspus al statului face el ceva, cu de la el putere, prin magnanimitatea lui, prin mila Domnului și a preacredinciosului său slujitor nu ne lasă în pace. N-are cum.
Promisiunea lui Marcel Ciolacu
În interviul din Gazeta Sporturilor, acordat lui Ovidiu Ioanițoaia, candidatul Ciolacu, prim-ministru al României, dezvăluie felul în care a convins-o pe Elisabeta Lipă să între în politică: „Uite, eu care țin cu FCSB-ul, cu Steaua, cum a fost… Uite, o să-ți demonstrez că eu o să fac stadionul Dinamo!”.
Bam, direct! Deci el, Marcel Ciolacu, el face, pe persoană fizică, un complex de sute de milioane de euro, într-o țară care se împrumută cu dobânzi colosale și al cărei deficit a luat-o razna. El, din buzunarul lui. Din cel drept sau cel stâng, nu știm.
Sigur că domnul candidat ar sări cu argumentul că a fost un fel de a spune. Dar felul ăsta spune și el ceva. Spune despre cultura în care a crescut o întreagă clasă de oameni de stat de la noi, aceea că odată ajunși în fruntea bugetelor e ca și cum ar fi ale lor.
La fel cum un mai mare PSD afirma răstit imediat după alegerile câștigate din 2004 (când nu trebuia să se mai prefacă grijuliu cu fondurile publice) că banii din asigurările de sănătate pot fi folosiți de guvern fix după cum crede de cuviință.
Ca dintr-un buzunar propriu. Care e și fără fund. Fundul suntem noi, care îl tot alimentăm. Și acum suntem chemați să le dăm pe mână noi și noi buzunare.
Omul care vrea să devină președintele României are dreptate când afirmă că primarii (și președinții de Consilii Județene era necesar să fi spus) ar trebui să-și vadă de comunitățile lor, nu să devină „patroni” de echipe de fotbal. Numai că felul în care articulează acest adevăr e tot unul de șef de trib, de șerif.
În cazul Steaua vs. FCSB se răstește la un Talpan absent. Și are această poziție halucinantă, că Talpan poate să-l înjure, că e dreptul lui, asta ne mai trebuia de la cel care vrea să devină primul om al României, liber la înjurături!
O risipă nesfârșită
Domnul Ciolacu dă indicații despre ce ar trebui făcut și e amărât de ceea ce nu se face bine. Numai că el și ai lui guvernează țara de ani și ani, nu marțienii. Sub oblăduirea lor, primarii, care sunt și ei soldați de partid, aruncă în fotbalul profesionist, plin de străini de valoare îndoielnică și performanțe lipsă, vagoane de bani publici.
În fotbal, handbal, baschet se toarnă bani ca betonul în stadioane. Domnul Ciolacu nu știe oare de ce? Pentru că e mai ușor să iei ochii oamenilor decât să îi împingi să se miște. E despre imagine, partid, foloase.
Acum, că suntem prezidențiabili, ne facem că nu pricepem? Serios? Și până la urmă și ei sunt tot un fel de Marcel Ciolacu, fac ce vor cu banii populației. Țărișoara e doar pământul de sub tălpile lor, pe care îl calcă în picioare.
După acel cataroi în capul statului de drept, cum că nu trebuie să fie condamnați închisoare campionii patriei chiar dacă au călcat legile, domnul candidat ne arată o imagine a viitorului care începe să semene cu trecutul. Ăla în care știau alții mai bine ce e bine pentru noi. Până când n-a mai fost decât unul care a știut, și acela era un rablagit mintal.
Pe neștiute, tenebrele Epocii de Aur se invită iar printre noi. Ar trebui să ne ia cu un pic de frig.