Episodul III: Sistemul PCR
Centenar Rapid București. Jumătate din anii ăștia sunt trăiți în comunism. Iată povestea Rapidului în comunism. Spusă de Ion Ionescu, campion cu Rapidul în 1967. "Puiu", cum era alintat de tribune, este martor al unei epoci de dezmăț politic.
Ca să câștige echipa favorită (Steaua, Dinamo, Scornicești) orice slăbiciune omenească era speculată de șefii politici. În tot acest circ, jucătorii Rapidului sunt greu de controlat și joacă pentru spectatori. Chiar câștigarea titlului în 1967 este dovada faptului că Puterea n-avea ce să facă rapidiștilor.
Al treilea VIDEOstory Centenar Rapid, este cu Ion “Puiu” Ionescu. Domnule, ne vorbește Ion “Puiu” Ionescu! 103 goluri în 187 de meciuri, golghetarul din 1962-1963 si 1965-1966 divizia A. Primul rapidist care a fost dorit și transferat în Occident.
Intervenții pentru Rapid. Eșuate
Primul șef al comuniștilor, Gheorghe Gheorghiu Dej, cică era rapidist. Așa se spunea, pentru că trăise între ceferiști. Dar când Rapidul a picat prima oară în B, nu a intervenit cu nimic. Se spera că va da lege ca Divizia A să cuprindă mai multe echipe, ca să încapă și Rapid. O fi fost o vorbă, dar nu s-a întâmplat nimic. Uite, singura intervenție de care știe Puiu Ionescu. Venea de la Gheorghe Apostol, ministrul Transporturilor. “Și noi eram în cantonament și vine Apostol. Ne pregăteam pentru meciul cu Brașov. Și Apostol spune atât: am zis o vorbă. Și noi am înțeles că gata suntem rezolvați și noi, o dată o luăm mai în ușor. Nu mai avem atâta tensiune la antrenament, la meci. Și ajungem la meci și jucăm. Le dăm un gol. Și se apucă Dan Coe să râdă de ei. Că sunteți așa și pe dincolo. Și ne trezim că ne iau brașovenii la fotbal. Noi, nedumiriți, relaxați, ne luăm patru goluri. Uite, na, uite ce aranjament ne-a făcut Apostol, ministrul nostru. Uite, ce ne-a făcut Dan Coe.
Era concurență pentru intervenții. Rapidul n-avea altă șansă: juca pentru spectatori
Ne arată Puiu Ionescu cum erau intervențiile în fotbalul comunist. Câștiga campionatul sau rămânea în Divizie cine avea pila mai tare. Care se spărgea în șantaje. “Știți cum era cu intervențiile astea? Se făceau din toate părțile și ca rezultat direct avem un Rapid care cădea mereu pe locul doi, oricât de bine juca. Uite, perioada, nu, a anilor 1960. Erau sprijiniți direct Steaua, Dinamo, Scorniceștiul apoi. Uite, pe vremea lui Ceaușescu, intervenții. Interveneau toți, era o nebunie. Și o concurență între miniștri. Ori, ministrul nostru al Transportului era mai puțin important decât cel al Internelor, sau al Armatei. Apostol venea la antrenament sau în vestiar și ne spunea atât: jucați pentru spectatori.
Cum se mituiau, șantajau arbitrii, antrenorii, jucătorii
Să vă spun un lucru simplu. Comunismul zicea de egalitate pentru toată lumea. Dar comunismul crea egalitate pentru cine vroia el. Pentru restul, impunea restricții. Așa, pentru o butelie, de exemplu, putea intervenea și ministrul nostru. Sau o locuință în București, pentru un jucător. Normal, toată lumea era egală, dar nu erau resurse în comunism. Apoi, erau impuse restricțiile. Avorturile, de exemplu, pe vremea lui Ceaușescu. Restricțiile erau încâlcate de către cei cu pile, relații. Efectul era că se rezolva o problemă, dar acel lucru devenea motiv de șantaj. Și am zis de avort. Grav, făceai pușcăria pentru avort pe vremea aia. Dar se făceau avorturi. Și, aparent, se credea că nimeni nu știe. Cine trebuia să apese pe butoane știa. Când era nevoie de intervenție și arbitrul sau antrenorul se opunea, i se amintea de păcatul lui. Și nu doar avorturile erau motive de șantaj. Erau multe altele. Erau speculate slăbiciunile de tot felul, amantlâcuri, case ilicite, averi nejustificate. Orice. Era destul de simplu. Ministerul de Interne avea în mână Consiliile Județene, Apărarea era organizată și ea în teritoriu la fel. Cum sunt și astăzi organizate. Ministrul trebuia să raporteze rezultate strălucite, unele le înflorea, dar cele din fotbal le vedea toată lumea. Ministrul suna la subordonatul din teritoriu și se rezolva. Pentru că omul din teritoriu știa cel mai bine pe cine să șantajeze. Oficial, echipa din teritoriu avea o zi mai slabă. Și să nu uităm altă formă de șantaj, tichetele date la negru. Erau o epidemie. Banii de deplasare, de prime erau limitați. Cluburile vindeau ilicit bilete. Banii ajungeau la președinții de club și aceștia îi băgau “în joc” pentru deplasări sau prime. Ori, tichetele astea deveneau și ele motive de șantaj. Câștiga Dinamo, Steaua, nu? Ei erau organe de anchetă, ei aveau rețele în țară. Și apoi era clar. Steaua, Dinamo aveau meciuri câștigate, golaveraj, cum să nu fie pe primul loc? Cine verifica, cine știa, cine vorbea despre șantaje? Acum putem vorbi, că au trecut atâția ani, după comunism. Totuși să amintesc de un arbitru, Dinulescu, omul ăsta nu putea fi influențat, orice ar fi.
De ce toată această intervenție? Slugărnicie și râcă
Pentru că, spune Puiu Ionescu, era o râcă permanentă pe bază de sport, în sport se vedeau rezultatele, erau publice. Aranjai prin spate ca să iasă rezultatul. Rezultatul era văzut de toată lumea. Dar să nu se înțeleagă faptul că Dinamo, Steaua nu aveau echipă. Aveau, cum să nu aibă. echipe chiar bune. Mulți vroiau, pe interes, să fie la Steaua și Dinamo. Dar intervențiile erau bune că jucătorii mai au ghinioane, mai au zile proaste.
Cum a fost câștigat Rapidul titlul, totuși?
Eu cred că au făcut atâtea intervenții și șmecherii încât au uitat de Rapid. Este ca o răzbunare. Orice intervenție ai face, dacă Rapidul joacă impecabil, n-ai ce face. Iar Rapid a jucat foarte bine. Intervenții peste intervenții, i-au orbit complet intervențiile. Nu credeau că puteam să luăm titlul. Noi de doi-trei ani eram numai pe locul doi. Se obișnuiseră cu asta. Se obișnuiseră ca noi să ne poticnim cumva. Vă dați seama? Le ieșiseră jocurile atâta timp. Dar acum, în 1967, ne-a ieșit nouă jocul. Nu ne-am poticnit. Să vedem că antrenorul Valentin Stănescu a schimbat tactica, 4-2-4. Să nu uităm că noi, jucătorii am avut un parcurs perfect. Și, chiar dacă făceau intervenții, nu ne puteau pe noi influența. Eram imprevizibili, ei nu ne puteau citi, aia este. Poate vorbeau în teritoriu, dar noi eram foarte buni în acel an. Am pierdut, dar mai mult am câștigat.
Marele duet Puiu Ionescu - Nichi Dumitriu
Da, și am câștigat titlul în 1967. Am fost echipă cum alta greu găsești. Și, da, în atac, am fost eu cu Nicki, dar fără echipa întreagă nu făceam mare lucru. Echipa ne punea în valoare, ne arunca în atac. Și acolo eram stăpâni. S-a spus că exersam noi nu știu ce scheme înainte. Nu-i adevărat. Antrenorul Valentin Stănescu avea încredere în noi. Și noi am descoperit uimiți cât de bine ne înțelegeam. Dădea mingea Nicki uneori fără să se uite, dar eu eram acolo. Și eu la fel. Ne simțeam în teren reciproc, fără să ne vorbim. Era tehnica noastră, era însă și o chestie de imprevizibilitate. Iar noi n-am stat niciodată să analizăm ce și cum. Ne ieșea și gata. Știți, noi jucam cu “umbra” celuilalt. Priveam pe teren în acțiune și îi vedeam umbra lui Nicki și-i pasam.
S-a intervenit pentru Puiu. Este primul jucător român plecat în Occident
Suntem după 1967. Fusesem văzut la Națională și mi s-a propus să merg în Germania. Am spus: “nu pot, domnule. Nu se poate. Nu mă lasă comuniștii. N-o să-mi dea mie drumul nimeni. M-au sunat din Germania, pe telefon. “Domnule Ionescu, mai sunt câteva zile și se încheie perioada de transferuri.” “Bine, mi-am zis, să mai încerc odată. Mă duc la FRF: “Puiule, ești nebun? Nu știi că nu se poate?” Mă iau în serios și sun la Gheorghe Apostol, ministrul Transporturilor. Îmi răspunde secretara. Sunt Puiu. Cine? Puiu? Da, vreau să vorbesc cu tovarășul Apostol. Nu se poate. Spuneți-i tovarășului Apostol că am sunat eu, Puiu de la Rapid. Era ora 11-12 ziua. M-a sunat ministrul Apostol la ora 6 seara, cred. A trimis o mașină după mine. M-am dus la el. I-am spus povestea. Bine, Puiule. Stai să vorbesc. Vorbește la telefon. Și-mi spune. Mîine dimineață ai un răspuns. O să se vorbească sus. N-am știut niciodată cât de sus s-a vorbit. La ora 9 dimineața mi s-a spus: “Da!” La ora 15 eram cu nemții la Athenee Palace. La negocieri. Au dat nemții șampanie. M-am crucit. Am zis că eu nu beau, cum să beau? Au fost la federație, au semnat, au achitat banii. A doua zi dimineață am fost la ambasadă. Ambasadorul era mare fan rapid. Știa faze din meciurile mele. A pus ștampila cu viza sub ochii mei. Am plecat în Germania în 48 de ore. Da, am beneficiat de influențe, mare influență. Am fost printre singurii jucători care au plecat în străinătate în vremea comunismului. Dar să nu credeți că mă primea cineva cu brațele deschise și zicea uite Puiu e cel mai tare. În Germania m-am dezmeticit greu. Nu era destul că plecasem din lagărul comunist. Eu trebuia să joc bine, foarte bine. Să demonstrez că-s bun. În primul meci ambasadorul român de la Berlin mi-a trimis un coș cu trandafiri, peste o sută de trandafiri. I-am luat și i-am împărțit în tribună. Am fost aplaudat. Apoi am marcat goluri, abia atunci le-am plăcut, i-am cucerit. În Germania nu avea cine să intervină pentru mine. Cine era Gheorghiu Dej, sau Ceaușescu, sau Apostol pe teren, în Germania? Nimeni. Acolo, eram doar eu, Puiu și mingea. Puiu Ionescu.
Vezi și:
- Episodul I: Rapid București: Cine a fost prima? Echipa sau galeria? VIDEOstory
- Episodul II: „Venea mereu peste noi câte un uragan, cine să ne apere?” Acestea sunt gloriile Rapidului dintotdeauna - insider într-o poveste fără sfârșit. VIDEOSTORY
- Seria de povești multimedia „Porțile ni se deschid” e realizată cu susținerea SUPERBET.
.
* articol publicat inițial pe Hotnews.ro