Căpșunari de suflet Generația lui Drăguș, Man și Drăgușin a luat-o de jos, pentru că nimeni nu i-a făcut centrul Luceafărul

• România - Ucraina 3-0 are o valoarea aparte, spune un politolog care comentează pentru GOLAZO.ro evenimentul.
• În opinia sa, Adrian Urse  scrie că  „Niciunul băieții lui Edi Iordănescu nu a fost așteptat în fotbalul mare ca Popescu ori Hagi în Vest, deja relevanți, deja valoroși”.
• Generația lui Drăguș sau Man a fost primită în sport cum au fost primiți primii culegători de căpșuni. Iar ei au dat, ca și compatrioții lor din tribuna de la Munchen,  îndârjirea sufletească și demnitatea ”căpșunarilor”.

de Adrian Urse

Acum fix 30 de ani fără vreo două săptămâni, pe iarba din fața unei curți din Bărăgan, mă uitam fascinat la un anume Ionuț Dobândă, care ne explica, foarte calm:

„Da, cu ăștia din Argentina a fost cel mai greu. Cu suedezii nu vom avea probleme. Să-i batem noi pe brazilieni, unde va fi iarăși greu, că finala o luăm. Practic mai avem 3 meciuri și luăm Cupa Mondiala”.

Ăsta a fost primul meu contact cu o certitudine fotbalistică și nu va mai fi alta la fel.

Aveam o idee despre ce ar fi aia o cupă, habar nu aveam ce însemna Mondial, dar, ținând cont că românii erau din același aluat cu mamaie, ceea ce spusese Ionuț nu a stârnit vreo îndoială fotbalistică în mine, abia Kennet Andersson și Ravelli reușind-o pe prima.

A doua, în primăvara lui 1995, când Tele7abc începuse să transmită Premier League, iar eu să studiez religia în clasa I, avea să fie mult mai tulburătoare: conștientizarea abruptă că Alan Shearer, nefiind ortodox, nu va ajunge în Rai.

Cum au folosit regimurile dictatoriale sportul

Revenind, sportul este adesea o oglindă a nivelului unei societăți și, mai important, este întotdeauna perceput ca atare.

Înțelegând asta, liderii unui număr important de regimuri politice închise, deci lipsite de transparență și capabile de acțiuni concertate de amploare, au depus eforturi de a asocia sportul unei persone ale regimului.

Dictatorii au vampirizat imaginea primelor mari echipe de club, Realul franchist și Benfica salazaristă. După cum la fel s-a întâmplat cu Argentina, întâia oară campioană mondială, cea a lui Kempes și a căpitanului Passarella.

Pe asta s-au bazat, într-un fel, și rezultatele pozitive disproporționate dobândite de toate națiunile blocului estic atât la Olimpiade, cât și în competițiile europene intercluburi, cu precădere în sporturile care, cu mici excepții, nu făceau furori în Vest.

Nimeni nu putea beneficia de resurse comparabile cu cele distribuite concertat de guvernele estice: volei, handbal, polo, gimnastică.

Nu înseamnă că aceste performanțe au fost mai puțin muncite sau valoroase, ci doar că ele erau folosite de regimurile din acele țări.

Hagi, Iovan, Balint, Mateuț, adică Luceafărul

În 1978, la noi, s-a fondat centrul Luceafărul. Deși ar fi vag hazardat să afirmăm că este singurul responsabil pentru pentru performanțele din anii 80 și reziduurile lor din anii 90, Luceafărul i-a șlefuit totuși pe niște Hagi, Belodedici, Iovan, Balint, Lupu, Andone, Rednic, Mateuț și Gabor ori Săndoi.

Chiar fără pretenția exclusivă asupra paternității generației de aur, Luceafărul este un simbol al unei abordări concertate ale guvernului comunist. Pe spinarea acestei încercări fotbalul românesc a trăit până la penalty-ul transformat de Ganea la Euro 2000.

Junioratele din anii 90-00 au fost baza pentru fotbalul românesc din ultimii 20 de ani și primul contact al acestuia cu piața liberă.

După aceea, o societate săracă în comparație cu Vestul și dedată, în toate domeniile, unui tip de management tributar lăutăriei și îmbâcsit cu tot felul de gineri de generali și îmbogățiți din specule nu putea produce mai mult decât a produs fotbalul românesc în ultimii 20 de ani. Nu avea nici de ce, nici cu ce, nici cum.

Real Madrid nu va mai cumpăra probabil niciodată din prima ligă română pentru simplul motiv că cei puși pe tarabe nu mai pot dobândi semifinale și finale europene în CV la momentul posibilului transfer.

Acum ne-am specializat în dramatice eliminări preliminare din Conference League, la lovituri de departajare, cu echipe din Tiraspol, Tirana, Priștina, Baku și Alma-Ata.

O victorie cu semnificație

Dar victoria de aseară e, într-un sens, mai valoroasă decât Cupa Campionilor de la Sevilla din 1986 și „sfertul” din SUA 1994.

De ce? Pentru că e dobândită pe o piață liberă și rezultată din capacitatea unora dintre ai noștri de a se adapta concurenței, iar nu din eforturi concertate și disperate de legitimare politică.

Niciunul dintre băieții lui Edi Iordănescu nu a fost așteptat în fotbalul mare ca Popescu ori Hagi în Vest, deja relevanți, deja valoroși, vârfuri și excepții dintr-o lume dură și bolnavă.

Ci mai curând, generația lui Drăguș sau Man a fost primită în sport cum au fost primiți primii culegători de căpșuni, cu șansa egală, dar dură, oferită oricui altcuiva.

Ei sunt ”generația de suflet”, cum a spus selecționerul Edi Iordănescu, chiar la o întrebare GOLAZO, dar sunt și reprezentanții unor „căpșunari de suflet” ai fotbalului și nu numai.

Imnul de pe Allianz Arena va rămâne și el în istorie. Ne doare, suntem separați „aici” și „acolo”, dar așa arată România nouă.

Îndârjirea sufletească și demnitatea „căpșunarilor”

Au dat tot ce au putut și au primit înapoi ce au meritat. Peste toate, s-au adaptat cu îndârjirea sufletească și demnitatea care le-au permis primilor căpșunari, spre exemplu, să țină în viață Moldova îndeajuns cât să se apuce ginerii de generali de o autostradă.

Cu victoria de aseară, această generație de fotbaliști muncitori aproape că ne-a anunțat că România este, în sfârșit, în Europa.

Și că merge pe propriile picioare, nu pe proteze propagandistice, iar asta ar trebui să ne valoreze mai mult decât mirajul unei semifinale despre care deja am auzit și acum, precum acum 30 de ani în Bărăgan, că vom ajunge cu siguranță.

***

Cine este Adrian Urse, în propria descriere

„Antreprenor sinusoidal, actualmente prăjitor de cafea, politolog cu diploma de licență încă în arhivele Universității, pasionat de sport de la un penalty apărat de Răzvan Lucescu lui Lupu în 1995, fugit de acasă pentru a vedea finala Cupei României din 2000 și uneori antrenat de gânduri îndeajuns cât să le aștearnă pe hârtie”.

INTERVIU „La Washington și la București vor toți să-i lege șireturile lui Trump”. Vladimir Tismăneanu, relatare din SUA: „La mine la Universitate s-au desființat toate birourile și funcțiile legate de diversitate”

INTERVIU „La Washington și la București vor toți să-i lege șireturile lui Trump”. Vladimir Tismăneanu, relatare din SUA: „La mine la Universitate s-au desființat toate birourile și funcțiile legate de diversitate”