Angie Kerber duce la capăt ultimele interviuri cu televiziunile germane – jurnaliștii din țara lui Steffi sunt prezenți într-un număr, prin comparație, intimidant -, timp în care sprijinim peretele exterior al sălii de conferințe, în așteptarea Simonei. Curg felicitările din stânga și din dreapta. E o zi bună pentru orice buletin românesc din preajmă, doar pentru acest motiv. Al apartenenței de țara uneia dintre finaliste. Pe Twitter plouă cu quotes de la conferința lui Kerbs, în vreme ce campioana de acum doi ani iese mișcându-se greu. Pare dintr-o dată atât de plăpândă, încât e greu de înțeles de unde puterea aia de a ara terenul în halul în care o face.
Privește trist în jurul ei, dar zâmbește când două jurnaliste germane o îmbrățișează călduros. “Keep going! Keep going!” i se spune, iar Angie surâde și înclină din cap a încuviințare. Îți sună familiar, pentru că “Keep going!” e și strigătul lui Darren, cel care a părăsit tribuna la finalul meciului aproape în transă, strecurându-se cu greu printre spectatori. Pentru că “Keep going!” e genul acela de limbaj simplu, concis, dar consistent, cu care-și vorbesc sportivii și cei din lumea lor. Pentru ei nu e loc de dacă-uri și parcă-uri, de speculații insinuante și de considerații nelalocul lor. Tot ce trebuie să faci este Keep Going. Cu cât înțelegi asta mai repede, cu atât ai șanse să ajungi mai ușor în vârf.
Simona a înțeles asta de foarte mult timp, cu mult înaintea noastră, a celor care o urmărim, dar care începem, treptat-treptat, să recuperăm. E motivul pentru care starea ei de liniște arată atât de convingătoare, e motivul pentru care sună atât de credibilă propria ei variantă la Keep Going-ul lui Angie: “Primul Grand Slam e important. Dar dacă nu va fi să fie sâmbătă, o să mai am astfel de momente, sunt sigură, dacă voi munci la fel de mult”, este fraza cu care Simona a încheiat, în română, conferința ei de după victoria dramatică cu Angelique Kerber.
Un meci pe care l-a început fastuos – “She was hitting winners”, în cuvintele lui Angie – și l-a încheiat în picioare, după un set trei dramatic, care a adăugat peste drama trăită în meciul cu Lauren Davis. Am întrebat-o cum se simte cineva atunci când iese de pe teren învingătoare dintr-un astfel de meci. “M-am simțit un pic epuizată, energia jos, obosită. Dar și bucuroasă. Și asta compensează un pic felul în care mă simt. Pot să spun că mai am putere și să zâmbesc și să merg înainte pentru ultimul meci“.
Simona zâmbește, într-adevăr; râde de-a dreptul când realizează câte lovituri direct câștigătoare a reușit. “Sper să nu fie ultima oară când dau atâtea!”.
Zâmbește și când își evaluează starea gleznelor, când i se amintește de acel schimb de 26 de mingi. “În clipa aia nici nu mai puteam să gândesc. Deci nu mă gândeam la glezne. Dar, de fapt, acum piciorul cel drept e chiar mai rău, pentru că am împins mult în el. E greu, dar să fiu sinceră nu mă gândesc la asta. Vreau să dau tot ce pot din nou sâmbătă, iar apoi voi avea o vacanță frumoasă”.
A zâmbit și când a salvat prima minge de meci, când s-a uitat la Darren. “Da, am zâmbit atunci, iar în gândul meu mi-am zis că poate o pot salva și pe a doua. Cred că asta m-a ajutat să mă relaxez și să iau lucrurile așa cum sunt. Nu am pus presiune pe mine și cred că a fost un timing bun”.
Citește întreaga corespondență Treizecizero de la Melbourne, de după semifinala Halep-Kerber, aici.
* articol publicat inițial pe Hotnews.ro