- Este religia un stimulent pentru performanță? Și dacă da, în ce fel? David Popovici a dat un răspuns la două capete atunci când a fost întrebat dacă crede în Dumnezeu.
- Acum 30 de ani, cu întrebarea asta Emil Constantinescu a câștigat președinția României în fața lui Ion Iliescu.
Răspunsul dat unui copil de David Popovici la Campionatele Naționale de Natație devine subiect de dezbatere publică.
„Ai văzut, maică, ce a declarat sportivul ăla? Și eu care îl credeam om cu frica lui Dumnezeu!”. Și da, orice subiect important merită o discuție sau o contrazicere. Relația cu credința la un sportiv celebru este un subiect serios, care merită mai mult decât niște cruci făcute în pripă. Urmate de o afurisire publică a necredinciosului medaliat olimpic cu aur.
Ce ieșea dacă David zicea direct nu
„Crezi în Dumnezeu?”, l-a întrebat cel mic pe marele campion. Iar acesta a răspuns „Așa și așa”. De precizat că Dumnezeul copilului reporter de ocazie este Dumnezeul creștin.
Din cele 8,2 miliarde de locuitori ai planetei, „doar” 1,4 miliarde sunt creștini. Semantic, acest „așa și așa” înseamnă „nu”. E ca și cum jenându-te la întrebarea „Cât fac 2 ori 2?” ai răspunde „aproximativ 4”.
Cred că David Popovici a ales să nu spună nu cu toată gura că se scandaliza lumea. Lui David nu îi este străină imaginea pe care o proiectează. Face parte din procesul de construire personală. Când ești erou național îți permiți mai greu păreri abrupte.
Diplomație versus cugetare liberă
Cum ar fi fost ca David să spună ceva de genul „Nu sunt credincios, sunt ateu. Am unele îndoieli în privința divinității, dar nu îi disprețuiesc pe cei care cred”?
Ar fi fost un exercițiu de sinceritate și îl cred în stare să fi produs o astfel de replică, chit că îi era adresată unui puști. Apropo, să nu mai subestimăm capacitatea de înțelegere a copiilor.
Bănuiesc că ipostaza de tânăr de succes care inspiră comunitatea l-a îndemnat pe David să ofere acest răspuns diplomatic. Răspuns care probabil avea darul să protejeze și sensibilitatea copilului.
.jpg)
.jpg)
Așa și așa nu se poate
Altfel, credință „așa și așa” nu există. David știe asta, n-are cum să nu știe. Nu poți fi credincios pe jumătate și ateu pe cealaltă jumătate. După cum există credință care se manifestă în discreție și în tăcere și există paradă de credință, habotnicie, fanatism și fundamentalism religios.
Dar acesta nu este un tratat despre credință, liberi cugetători și atei. Este despre relația sportivilor cu credința, care se manifestă prin raportare la confesiuni diferite. Nu e interesant?
E mai bun Tase decât Mo?
De exemplu, la noi în campionatul de fotbal se bat cruci la greu. Mătănii încă nu. Jucători, antrenori, arbitri, șefi de club. Se închină toți mai abitir ca preoții în noaptea Învierii.
Explicația este simplă. Să le ajute Cel de Sus să evolueze bine, să dea gol, că câștige și să iasă teferi de pe teren. Să capete un penalty. Să nu „își” ia eliminare. Se închină și ironic fotbalistul atunci când arbitrul ia o decizie nedreaptă.
Nu deținem totuși monopolul rugăciunilor în România, deși la cantitatea a cruci și iconițe batem record după record. Se roagă și Mo Salah la Allah, dar mult mai puțin decât Tase la Dumnezeul nostru creștin. Îl face asta mai bun pe Tase decât pe Mo? Și de ce ne închipuim că El are timp să vadă toate întrecerile sportive de pe planetă și să treacă în registru toate rugăciunile care Îi sunt aduse?
Poza de bun creștin
Adevărul este că nu l-aș vedea pe David Popovici închinându-se înainte să se arunce în bazin. După cum mi se părea un gest natural atunci când Simona Halep se închina larg la finalul meciurilor.
Tot în ideea asta, ceva îmi spune că Papa Francisc cel de-abia plecat dintre noi nu se închina când începea un meci al lui San Lorenzo, echipa lui de suflet. Credem sau nu credem, e treaba fiecăruia.
Ajută credința la performanța sportivă? Sau este doar o formă de doping psihic? Ori e ceva demonstrativ, să pozezi în fața oamenilor drept bun creștin și un excelent dribleur. Uite dom’le ce credincios sunt eu, sunt de-ai voștri! Aș opta pentru ultima variantă.