CRISTIAN MUNTEANU Muzeul victoriilor pierdute: Fotbalul românesc trăiește din întâmplări frumoase, ridicate la rang de reușite galactice

• Victoria FCSB ne va ține de cald două-trei zile. Apoi, la primul rezultat nefavorabil, vom descoperi, mirați, diferența uriașă ce ne separă de fotbalul „lor”.

Am avut semifinală de Euro la tineret, în 2019, la Bologna. Rezultate incredibile, speranțe pe măsură. Hai, că ei ne vor aduce la liman. Îi mai sprijinim și noi, oamenii din tribune vor fi din ce în ce mai aproape de națională, și, uite așa, vom reîncepe să jucăm și noi fotbalul „lor”.

Pentru cine e importantă victoria?

Curajoși, tehnici, disciplinați tactic. Știm ce s-a întâmplat cu jucătorii acelei naționale din vara în care visul american devenise italian job. Nu-i mai enumăr. În afară de Man, toți sunt o apă și-un pământ. Pentru că tot ne-am născut noi poeți.

Bine, bă, Muntene, nici când câștigăm nu mai e bine. Ba da. Dar pentru cine? Pentru fanii FCSB, e minunat. Unora li se pare că Târnovanu e mare portar. Adică omul care a lăsat mingea, crezând că se duce pe lângă poartă, să lovească bara porții în minutele de prelungire. 10 centimetri au ținut faza departe de „cascadorii râsului”.

Pentru patronul din Pipera sigur că e bine. Intră bani în buzunar, cresc cotele jucătorilor, ca și contul lui. Și e foarte normal așa, doar e afacere. Iar eu nu am fost niciodată atât de naiv încât să cred că latifundiarul e pe minus cu FCSB. Nici în Moș Crăciun nu mai cred, deși aș băga mâna în foc că l-am zărit în suita deplasată în Grecia de patronul echipei.

Putem ajunge pe la 25 de milioane de euro încasați din participarea în Europa League Gigi Becali, patron FCSB

Știu, istoria nu ține minte decât scorul. Ierarhiile. Câștigătorii. Iar acestea spun o poveste frumoasă, până acum, a singurei echipe din România ce joacă în cupele europene. Asta e important pentru actorii angrenați în mod direct în acest spectacol.

Rezultate? Bune! Fotbal? Ioc!

Însă pentru noi, cei care ne-am dori să vedem și fotbal? Ce rămâne? Nu-mi amintesc, dar poate greșesc, cinci pase consecutive, cu progresie, a FCSB-ului în prima repriză, când s-a jucat 11 la 11. O fază lucrată, în care să se vadă clar o idee de joc? Aproape totul la întâmplare. Plecarea lui Olaru pe spațiu liber, pasa care a venit precisă, pivotarea mijlocașului și apariția lui Bîrligea în gura porții a fost singura acțiune modernă a FCSB-ului.

Galerie foto (59 imagini)

+59 Fotografii

labels.photo-gallery

Poate paradoxal, eliminarea lui Olaru a fost benefică pentru modul în care a gândit Charalambous, dacă o fi făcut-o el, echipa. FCSB nu a mai fost preocupată de chinurile creării de ocazii și s-a putut limita exclusiv la defensivă. Una, să ne înțelegem, foarte solidă în majoritatea cazurilor. Iar când a fost depășită, au apărut, pe rând, Târnovanu, cu o intervenție excelentă, imprecizia lui Bakayoko și bara.

Sigur că FCSB are merite. Pentru modul în care s-au dăruit fotbaliștii. Pentru cât pot alerga. Pentru că adaugă puncte la coeficientul de țară al României și, poate, într-un viitor nu foarte îndepărtat, și alții pot profita de el.

Da, repet, fotbal? Pentru că, să nu ne ascundem după cruci, bani sunt. Trebuie doar investiți cu un plan în minte și nu după cum dă „duhul sfânt”. Însă aici intervine întrebarea de bun simț: „de ce?”. Pentru ce ai face un efort financiar, de ce ai aduce oameni cu adevărat pricepuți la club, dacă merge și așa? Mai ales că în modul în care e construită acum FCSB are un singur vârf al piramidei. Faraonul. Vă dați seama ce ar însemna să împartă gloria cu altcineva?

Ne propunem puțin și suntem euforici când îl atingem

Un alt răspuns al întrebării de mai sus, „de ce?”, este și acesta: pentru că foarte puțini își doresc mai mult. Să luăm Euro de anul acesta. Am câștigat un meci, am făcut un egal cu destulă șansă, și am pierdut două partide.

Plusul, cel puțin pentru mine, nu au fost rezultatele, ci maniera de joc. Dăruirea. Am vrut, chiar dacă de cele mai multe ori nu am putut. Dar fanii au fost extaziați. E o stare generală euforică în România fotbalistică. Pe care, sincer să fiu, sunt invidios. Aș vrea să o am și eu. Dar îmi trece extrem de repede când văd câte un meci din Polonia, Cehia, Belgia. Nu mai spun Anglia.

Poate nimic nu e mai trist decât victoriile care vin prea târziu pentru a schimba soarta războiului. Așa pare și triumful aceasta al FCSB-ului. Pentru care, apropo, merită felicitați jucătorii. Nu folosit de diverși, ca o cârpă de mătase, pentru a mai lustrui puțin pantofii latifundiarului.

Înțeleg foarte bine că, fiind din ce în ce mai puțin obișnuiți cu performanțele la nivel internațional, gonflăm amețitor orice victorie, indiferent cum și cu cine e obținută. Ca în cărțile de istorie ale comunismului, când orice încleștare între 50 de soldați pentru vreun cătun era prezentată eroic.

Sigur, pe noi ne-au cucerit aproape toți, aproape întotdeauna, dar nu exista neam mai viteaz decât al nostru. Acum pare că ne va înghiți mediocritatea. Ne propunem puțin, iar orice mic salt peste ștacheta asta ni se pare revoluționar.

Fericiți cei cu mentalitatea aceasta, pentru că viața lor va fi periodic luminată de întâmplări frumoase. Și vor fi numite „victorii eroice”, uitate fiind vremurile când o altă echipă românească învingea Roma, pe Olimpico, și Manchester United, pe Old Trafford.